Ego şi sine

O primă figură simbolică celebră a acestei alienări fratricide este Cain, o altă figură biblică, simbol al alienării, e Ismael, psihologii vorbesc astăzi despre un întreg ”complex al lui Ismael”. De fapt, mai toţi musulmanii par să sufere de acest aşa-zis complex. Nu întâmplător, personajul central din Moby Dick a lui Melville se numeşte chiar aşa : Ismael şi e tot plin de frustrări, orgolii şi resentimente. Şi alte opere sunt pline de astfel de personaje-simbol: Divina Comedie a lui Dante, Faust a lui Goethe, Ţara pustie a lui Th. S. Eliot, poeziile lui Holderlin, proza lui Tolstoi şi multe altele.

Existenţialismul modern (S. Kirkegaard) sau expresionismul (E. Munch) pot fi considerate ca simptomatice pentru starea de alienare colectivă în care trăim. Vieţi pierdute, lipsite de sens şi de semnificaţie. Le descriu şi alte forme de artă modernă, pictura, sculptura, teatrul şi altele. Iată ce spunea Kirkegaard : ”aşa de mult se vorbeşte de vieţi irosite – dar numai acea viaţă este irosită, cea a omului care trăieşte pe socoteala celorlalţi, atât de amăgit de bucuriile vieţii sau de necazurile ei, încât nu a devenit niciodată conştient, în mod etern şi decisiv, de el însuşi ca spirit…, sau (ceea ce este acelaşi lucru) nu a devenit vreodată conştient şi nu a primit, în sensul cel mai profund, o impresie a faptului că există un Dumnezeu şi că el, el însuşi… există anterior acestui Dumnezeu, al cărui avantaj pe care i-l dă infinitatea nu poate fi atins vreodată decât prin disperare” (în Frică şi cutremur, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 159). În termeni psihologici, Jung spune acelaşi lucru. De aici, cum vinovatul este întotdeauna celălalt, se naşte foarte multă violenţă şi distrugere, sub toate formele.

Deşi aceasta nu înseamnă neapărat un sfârşit ; privită optimist, alienarea poate conduce la o înţelegere mai profundă, la o conştiinţă mai cuprinzătoare a înălţimilor şi adâncimilor vieţii, către conştiinţa extinsă a Sinelui. Iată ce scrie C,G, Jung: ”Sinele, în eforturile sale spre realizarea de Sine, se întinde dincolo de personalitatea ego-ului, pe toate planurile; datorită naturii sale atotcuprinzătoare, el este mai strălucitor şi mai întunecat decât ego-ul. Din aceasta observăm puterea numinoasă a Sinelui ce poate fi cu greu trăită altfel. Din acest motiv experienţa Sinelui este întotdeauna o înfrîngere pentru ego.” (în Mysterium Conjunctionis, C. W., vol 14, p.778).

Sinele poate fi realizat în mod spontan. E sensul, cadrul sau temelia transpersonală pe care se sprijină existenţa, faţă cu pustietatea non-existenţei, a iluziilor ego-ului. Când cel care rătăceşte, pierdut în deşert, când se află pe punctul de a pieri, apare mana, hrana divină. Când ego-ul şi-a epuizat resursele şi este conştient de neputinţa sa fundamentală se însufleţeşte psihicul arhetipal. Cum spunea W. James, ”Limita umană este momentul potrivit al lui Dumnezeu”.

Unul dintre simptomele alienării din vremea noastră este sentimentul lipsei de sens. Confuzie şi dezorientare. Relaţia noastră cu viaţa a devenit una extrem de ambiguă. Soluţia de fond nu poate fi decât regăsirea unităţii dintre ego şi Sine, la nivel individual şi colectiv, ceea ce înseamnă restaurarea sacralităţii vechilor altare, a condiţiei şi a vieţii umane în general. R. W. Emerson spunea că ”Condiţia fiecărui om este o soluţie în hieroglife pentru acele întrebări pe care el le-ar pune. El o interpretează ca viaţă, înainte de a o pricepe drept adevăr”.

Marele sistem colectiv de simboluri pe care le oferă creştinismul, dar şi alte religii, nu mai e viu, nu mai e perceput corect ca nevoie de bază a omului. Individuarea a devenit un mod de viaţă. Astfel de simboluri mai pot fi găsite în vise, în mituri şi în artă. Un răspuns şi o lucrare adevărată poate porni doar din interior, unde viaţa colcăie de simboluri. Simbolul poate fi capabil să îndeplinească funcţia de eliberator, de transformator al energiei psihice, cu participarea deplină a înţelegerii conştiente. La fel credea şi Jung: ”Omul are nevoie de o viaţă simbolică… Dar noi nu avem nici o viaţă simbolică. (…). Doar viaţa simbolică poate exprima nevoia sufletului.” (din Viaţa simbolică, în Opere complete, vol 18/1, Ed. Trei, Bucureşti).

Simbolurile sunt produse spontane ale psihicului arhetipal, sunt vehicole ale energiei şi informaţiei, de aceea spuneam că trebuie să fie vii. Dar trebuie să ne deschidem întru înţelegere. Simbolurile se infiltrează în ego, determinându-l să se identifice cu ele şi să le activeze în mod inconştient. Avem nevoie să redescoperim dimensiunea transcendentă, să învăţăm din mituri întoarcerea la începuturi, neprihăniţi ca nişte ”feţi frumoşi”. S-ar putea să avem nevoie de sacrificii pentru transformare şi revelaţie, pentru unirea contrariilor, pentru a dobândi hrana spirituală şi a merita Arborele Vieţii. Artha noastră, theoria, ca şi practica ei, sunt întru totul un dar al lui Dumnezeu. Unul în Tot. 

Tiberiu Brăilean este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi 

Publicitate și alte recomandări video