Elefantul promis

Deşi a ieşit la rampă într-o perioadă în care nu tocmai poezia era prioritatea criticilor români, Ştefan Baştovoi (pre numele său civil, cunoscut ca Savatie Baştovoi, ieromonah cu şarm şi cu substanţă în ceea ce scrie) s-a impus ca unul dintre numele promiţătoare încă de la volumul său de debut, Elefantul promis (editura Arc, Chişinău, 1996). Evident, trecerea sa la monahism a fost în măsură să amplifice ulterior interesul pentru această plachetă citată în toate sintezele (de la Postmodernismul românesc al lui Cărtărescu, la Istoria deschisă a literaturii din Basarabia a lui Mihai Cimpoi), dar prea puţin citită. Baştovoi însuşi a fost privit ca un fel de meteorit în lumea literară şi boemă din deceniul trecut, un personaj straniu, de factură romantică, un Ieronim care a renunţat la lume fără ca lumea să fi renunţat la el.

Cartea asupra căreia simt nevoia să revin cuprinde două grupaje de poeme, dintre care primul a părut iconoclast la început, pentru a suscita mirarea după călugărirea autorului. Ce e drept, nici ieromonahul Savatie nu a pierdut nici o ocazie pentru a-şi renega volumaşul de tinereţe. Cred totuşi că istoria literaturii îl va reţine în această ipostază şi în cea de prozator, nu în cea de blajin sfătuitor al credincioşilor.

Citite cu deschidere, poeziile de tinereţe nici nu sunt, la urma urmelor, atât de blasfemiatoare, chiar dacă ele stau sub titlul teribilist-metaforic: Un diazepam pentru Dumnezeu. Este vorba însă de un Dumnezeu particularizat, de uz personal, privit mai ales în latura sa umană; chiar acest statut al divinităţii îl preocupă pe poet în primul text, Dumnezeu – acest nume: „Am ajuns./ Dumnezeul meu se aşază la marginea patului/ îşi scote caietele cărţile/ un volumaş de Nietzsche/ descoperă o gaură în ciorap/ o urmă de ruj pe obraz şi abia apoi/ îşi dă seama că scrie într-o manieră/ cu totul şi cu totul normală,/ chiar foarte improprie genului său de scriere..”. Iată-l pe Cel de sus coborât de pe soclu, adus, la propriu, cu picioarele pe pământ, pus în ipostaze laice (nu îi lipsesc, înţelegem, aventurile galante), confruntându-se nu cu nelimitarea sa canonică, dogmatică, ci, dimpotrivă, cu prea omenescul, cu normalitatea, pe care se vede nevoit să şi le asume cu umor pentru a nu claca întru totul: „Şi dacă nu ar realiza toate astea/ dacă nu ar fi conştient şi dacă nu ar face/ din stângăcia lui şi normalitatea cu care o/ tratează un caz/ am putea declara acest nume mort/ iar poezioarele sale – o farsă!”. Pentru a fi recunoscut, Dumnezeu trebuie să adopte acelaşi cod ca al virtualilor credincioşi: el nu mai e o entitate transcendentă univocă, ci un fel de protector-amic, a cărui existenţă este condiţionată de disponibilitatea individului de a crede, de a-l transforma în Dumnezeul lui. Într-un alt text, pentru a fi recunoscut şi acreditat ca atare, el este supus unei cinice examinări, ca la recrutare: „Atunci cineva s-a ivit din mulţime/ L-a pipăit L-a întors/ I-a scociorât buzunarele/ şi L-a pus să facă/ a-a-a-a-a-a cu limba afară:/ e Dumnezeu strigă el,/ a venit!”. Nu sunt convins că este vorba de gesturi prea îndrăzneţe, iconoclaste în sensul prim al cuvântului, cât de tentative de a şi-l aprop(r)ia pe Dumnezeu, de a şi-l asuma înţelegându-l. E o continuă căutare, o tatonare, un experiment – necesare toate pentru a putea crede. Lirismul acestei poezii simplificate, prozaizate voit tocmai în această tensiune a căutării constă, în dilema convulsivă fără de care nici o virtute (cu atât mai puţin cea a credinţei) nu e autentică.

În cel de al doilea ciclu al volumului, cel care îi dă şi titlul, Baştovoi este mai relaxat parcă, dispus oricum să se confeseze prin intermediul unui inventar de imagini diafane, al unor scenarii întrucâtva naive, dar tocmai de aceea emoţionante. Iată de pildă un autoportret intitulat Chitară: „De câte ori/ grijuliu/ îmi leg genele/ de degetele picioarelor/ o pasăre vine/ şi îmi scobeşte în scândura pieptului./ Sunt o chitară/ în care muzica se întoarce”. Armonia aceasta denotă o împăcare cu sine şi cu lumea, deci şi cu Dumnezeu. Tot de un vag fior mistic, ajustat retoric, sunt străbătute, paradoxal, şi poemele de factură erotică, în care imaginarul provine vizibil din Cântarea cântărilor. În Mireasa, de pildă, simplitatea, naturaleţea reuşesc să nu complice inutil, deci să nu falsifice un magnetism senzual cât se poate de curat, chiar dacă nu tocmai recomandat de către sfinţii părinţi: „Eşti frumoasă/ şi proaspătă ca laptele muls dimineaţa./ Nimeni nu a atins trupul tău./ Carnea ta fierbe./ Buzele ţi se înroşesc şi sunt moi./ Sânii se întăresc şi îşi scut vârfurile/ aşa cum se ascut nişte vârfuri de suliţe -/ pieptul meu e străpuns!/ Ca un taur rănit îmi simt rana/ tot mai adâncă între picioarele tale./ Sângele izbucneşte din tine/ şi traversează cerul/ ca o cometă./ Luna se sperie./ Încă puţin/ şi trupul meu e de prunc/ şi se naşte din tine/ şi te iubeşte din nou”. Oare ieromonahul Savatie mai ştie aceste versuri? Şi dacă şi le aminteşte, se ruşinează de ele? Nu cred că ar avea motive… Ce acaparează aici: atuurile erotice ale feminităţii sau tocmai această puritate care transformă deflorarea într-un sacrificiu graţie căruia cei doi devin unul? Căci bărbatul se naşte de două ori: o dată în pântecul mamei şi a doua oară în cel al iubitei care îi oferă jertfa purităţii ei. Asta ca să mă exprim, convenţional, în cei mai pioşi termeni care îmi stau la îndemână.

Discret precum „elefantul promis” (care îşi simte moartea „cu puţin înainte” şi pleacă), Ştefan Baştovoi şi-a intuit şi el moartea poetică şi a plecat să-şi desăvârşească o altă chemare. Una care putea fi întrezărită chiar în aceste căutări de juneţe. Dar, după război, mulţi profeţi se găsesc; aşa, ca mine…

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”

Publicitate și alte recomandări video