Emma Bovary citeşte (II)

Rodolphe, cinic, viclean, afemeiat, un ticălos, în fond, ştie cum să profite de pe urma ei. El are însă simţul realităţii: vede în soţia doctorului exact ceea ce este: o femeiuşcă interesantă, cu nişte ochi aprinşi, cu o talie subţire, cu potenţial erotic. Brunetă, pe deasupra. Experimentat, nu o idealizează (nici nu are de ce), pe când începătorul Léon se lasă acaparat cu totul de micile ei rafinamente, care vin din instinct, nu din cultură. Rodolphe însă ştie cum să o seducă: mimând şi el prostul gust; înşirându-i, metodic, o mulţime de clişee, la care ea nu avea cum să rămână indiferentă. Se dă şi el un bărbat sensibil, singuratic, trist, neînţeles, care nu îşi poate afla în provincie un suflet pereche. Cum să reziste biata Emma, fiica lui moş Rouault, fermierul? Cedează! Dar foarte interesant este cum cedează…. Mai întâi, unde se nimereşte. Adică în codru. Amorul forestier se repetă; amanţii se adăpostesc apoi într-o colibă din pădure, pe un pat de frunze. Amănuntele nu sunt nici ele întâmplătoare, mai ales la Flaubert, maniacul. Coliba cu pricina aparţinea unor muncitori care făceau acolo saboţi. În lipsa lor… Sordid, totuşi… Ulterior, se mută în grădina casei, în chioşc, sub ferestrele adormitului Charles. Cam trivial. Romantismul există numai în imaginaţia sa febrilă. Nu e îndrăgostită, cât cucerită de ideea că are şi ea un amant, aşa cum au toate eroinele alături de care a suspinat, a suferit, a râs şi a plâns atâta vreme… Chiar tresare: „ Am un amant, am un amant!” E, crede ea, de bon ton.Nuse mai mulţumeşte cu hârjoneala sportivă (care sigur că are hazul ei, oho! Dar am impresia că nu i se potriveşte doamnei Bovary, mai precis, că nu se potriveşte cu visurile ei siropoase…), acum vrea o iubire ca în cărţi. Una absolută. Şi îi pretinde participare totală şi pragmaticului Rodolphe. Care ce face? Ceea ce ar face orice mascul pragmatic şi limitat: refuză să răspundă kitsch unei cereri-kitsch: răpeşte-mă, să fugim în lume, numai noi doi (plus Berthe, biata copilă, victimă şi ea a hormonilor răzvrătiţi romantic ai mamei). Şi fuge, dar într-o manieră care să îi menajeze sensibilitatea amantei sale, compunând o scrisoare-stas, în care îndeasă toate locurile comune pe care le are la îndemână: suferinţă veşnică, incapacitatea de a suporta atâta iubire etc. etc. Emma îl crede şi cade bolnavă. Nu din iubire, ci din dezamăgire: fusese atât de aproape să-şi atingă visul. Rodolphe nu e protagonistul acestui vis, care nu s-a cristalizat în jurul lui; e un simplu funcţionar, putea foarte bine să fie altul în locul lui.

Şi iat-o pe Emma ieşită din scenariul fictiv pe care şi-l crease. Se simte singură, a nimănui, dezgustată de soţ. Mai că s-ar călugări… Noroc că, dusă la teatru, pieptul i se umflă iar cât absoarbe atmosfera societăţii emancipate, dar mai ales cât să-i scoată în evidenţă decolteul şi pofta de viaţă revine. Şi urmează povestea cu Léon. Unde? Inaugurarea se petrece într-o trăsură, şi încă în una publică; destul de soiasă, deduc… Apoi continuă într-un pat mare, cu perdele roşii, dintr-un hotel din port. Totul descris amănunţit de Flaubert. Iarăşi romantism de mâna a doua… Dar Emma nu poate supravieţui în afara acestor tentative de a deveni altceva decât este. Treptat, se plictiseşte de funcţionarul Léon, dar nu are curaj să admită acest lucru. Ar însemna să îşi recunoască încă o dată eşecul. Aşa că, după ce prima vâlvătaie se stinge, după ce prea-plinul erotic se mai domoleşte, Emma începe să cunoască partea cu adevărat meschină şi umilitoare a adulterului: obligaţia de a minţi şi de a ţese o plasă interminabilă de minciuni. Nu există nici un adulter pe lumea asta care să nu se dea de gol. Fireşte că nu se pricepe să mintă; noroc că Charles e atât de naiv şi de credul, încât descoperă abia după moartea Emmei totul. Şi mai că nici atunci nu îi vine a crede că îngerul de nevastă-sa a fost cam zglobie. Când pare a fi pierdut totul, când e pusă în faţa inevitabilului, când onoarea de familistă, de soţie şi mamă e pe punctul de a fi pătată, când Emma nu mai poate evita să apară în faţa lumii drept ceea ce este, se sinucide. De ce? Din refuzul de a accepta evidenţa. Trist este că avea foarte aproape ceea ce căuta: un bărbat care o iubea nespus, care o idolatriza, blegul de Charles şi altul care o admira, supus şi stângaci, Justin. Sunt singurii care suferă de pe urma ei.

De multe ori, Emma pare un personaj ridicol, mai degrabă comic decât tragic. Şi totuşi, nu e aşa. Chiar dacă nu pierde nici o ocazie de a ironiza gustul ei pentru clişeu, lipsa de intuiţie, de inteligenţă, prostul gust etc., Flaubert ştie bine că această manie de a ieşi din rolul care i se cuvine e un simptom mai larg, care se plăteşte. Emma clachează tocmai din cauza neaşezării ei, a faptului că nu se poate împăca sub nici un chip cu o viaţă obişnuită, banală. Numai că toate încercările ei de a ieşi din banalitate duc la surogat, la anodin. Nu îşi poate depăşi propria mediocritate, deşi îşi doreşte atât de mult. Tocmai permanenta ei încordare de a fi ceea ce nu poate fi, ceea ce nu i se cuvine să fie (adică o doamnă, o eroină de roman) o face un personaj tragic.

Dar unul lipsit de măreţie, s-ar spune. Aparent. Pentru că eu cred, în secret, că părul ei negru, care, eliberat, îi trece de genunchi, talia ei subţire, gesturile incitante, hotărârea, patima îi dau măreţie. 

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi