Escroc SRL

„Romanul – spune Somerset Maugham – îţi poate stimula gândirea. Îţi poate produce emoţii morale. Dar dacă nu-ţi stârneşte interesul, nu ţi-l întreţine, nu te distrează, e un roman prost.” Cu alte cuvinte, datele psihologice dintr-un roman sau cele sociologice sunt doar ingrediente dintr-un cozonac, care rămâne încruzit şi scofâlcit fără plămada distracţiei. Tehnica narativă, de pildă, etalată în manieră sado-maso de unii scriitori în faţa cititorilor nu face, după părerea mea, decât să-i alunge pe aceştia din urmă; procedeele narative sunt doar treaba autorului pentru a capta pe cititori. Aşadar, romancierul oferă cititorului „o distracţie inteligentă; şi primul lucru de la o distracţie este să te distreze” (l-am citat pe acelaşi autor englez).

Conştient fiind că unii autori simandicoşi, ca şi unii critici literari asemenea, vor strâmba din nas la aceste afirmaţii, ba chiar vor trece la un foc automat de sudălmi mai mult sau mai puţin critice, trec la autorul pe care vreau să-l prezint (cât poate fi prezentat un romancier în două pagini). Este vorba de C.G. Balan şi romanul său Escroc SRL, apărut la editura Humanitas, 2013. Autorul, născut în 1972, a absolvit Facultatea de Construcţii din Bucureşti, emigrând imediat după aceea în Canada (după multe peripeţii povestite în roman), unde a căpătat diploma de master în inginerie mecanică la Ottawa. Escroc SRL a primit premiul pentru debut al editurii, însă – s-o zicem de la început – „debut” e un fel de a zice: Cornel Balan este un autor pe deplin format, intrând deodată pe drumul mare al literaturii.

Primul lucru care trebuie spus: autorul ştie să ne distreze în sensul dat de Somerset Maugham, ştie să ţină trează atenţia cititorului pe tot parcursul romanului (şi asta la peste 500 de pagini). Romanul său curge cu siguranţa şi impetuozitatea unui fluviu american. Aş vedea Escroc SRL un mare film american cu suspans, cu eroi adevăraţi, cu decoruri ca la mama lor; nu un film românesc din „ultimul val” cu interioare mizere, cu subiecte cică luate de pe stradă, cu oameni care vorbesc ca pe stradă, dar cu sălile de spectatori goale. Eroii lui Balan sunt cu adevărat memorabili, portretizaţi pregnant. Marcel, Mario şi Adi se angajează în tot soiul de escrocherii pe tărâm occidental: de la accidente de maşini simulate, la fraude în cazinouri şi la spargeri de bănci. Vă daţi seama deci că Balan trece bariera filmelor sau prozei româneşti, care a avut un oarecare succes în Occident (pe bani mai mult româneşti şi la edituri minuscule) pentru un singur motiv: lumea comunistă românească pare bizară pentru occidentali. La Balan tarele „vechiului regim” rămân într-o anume măsură în urmă, ele rămân în conştiinţele eroilor şi, deci, prin ricoşeu, ca să zicem aşa, în comportamentul lor. Însă ele nu lipsesc. Descrierea meandrelor familiei lui Nentucristi şi a soţiei lui, bunăoară, familie tipică, de blocoteţ ceauşist, cercetată însă şi în adâncimile ei dostoievskiene, este magistrală. Dar se adaugă la autorul nostru, fără complexe, şi tarele occidentale. Pe scurt, un exemplu. Iată ce gândeşte Marcel, protagonistul romanului, despre Dan, un prieten român din Suedia, „realizat” şi căsătorit cu o suedeză: „Serviciu bun. Situaţie materială de invidiat. Nevastă trăsnet. Toate motivele care l-ar fi făcut pe orice rezident al dărăpănăturii de cămin din care plecasem să iasă chiuind la geam, anunţând că dă cea mai mare petrecere. Dar ei se bucurau pe muteşte. Bucuria era parcă înăbuşită de ceva. La naiba! Până şi la masă vorbeau în şoaptă! Mi se părea că trăiau într-o fericire blazată, sau într-o blazare fericită. Am pus-o pe seama singurei ore de soare disponibile…” Observaţi ironia din final, ironie de calitate, care apare ici şi colo, ca stafidele în cozonac.

Dar putem vorbi în primul rând de un bildungsroman al imigrantului. Marcel, cel care povesteşte totul la persoana întâia, „nu este doar un escroc dornic de înavuţire rapidă”, spune Liviu Papadima pe coperta a patra a romanului. „Opţiunea lui, a unui ins cu un intelect deloc mărginit, se sprijină pe o filosofie de viaţă ale cărei rădăcini transpar din secvenţele retrospective ale copilăriei şi adolescenţei eroului, petrecute în ţară.” Psihologia eroului creşte de la copilăria de orfan într-o Românie orfană la cinismul de înţelept al emigrantului niciodată integrat. Nu mă pot abţine să nu citez măcar vreo două cugetări cinic-pesimiste ale eroului: „… mă foloseam de teama nejustificată faţă de autorităţi şi de reacţia de supuşenie în faţa halatului alb cu ecuson pe care o anticipasem”; „aşa e în capitalism, imigranţii vorbesc mult despre bani”.

Aşadar, la plămada distracţiei, de care vorbeam la început, se adaugă şi o sumă de ingrediente în proporţii pe care C.G. Balan ştie să le amestece cu mare artă. Nu vă vorbesc mai mult despre problematica subiacentă a întâmplărilor şi psihologiilor româneşti (nu e nici spaţiu), despre finalul cu adevărat „filmic”. Vă las plăcerea să „gustaţi” romanul. Prezenţele noastre peste hotare ar trebui să strălucească cu un astfel de roman, nu cu „manifestări” orchestrate de institutele noastre culturale, unde un public de mărimea şi aerul ceaiului de la ora 5 ne dă iluzia că suntem, vai, „vizibili”. Dar despre publicitatea execrabilă făcută acestuia, despre difuzare şi vânzare, despre „faimosul cordon sanitar” (Mircea Cărtărescu) al confraţilor sau criticilor, care trec sub tăcere acest roman de excepţie, despre faptul că, în general, se citeşte tot mai puţin şi la modul „feisbuchist”, cu ţârâita, prefer să tac. M-aş amărî încă o dată şi s-ar amărî şi autorul.  

Aşa că poate dă Dumnezeu şi îl găseşte un regizor american şi face vreun film după roman. Ş-atunci, frate, să vezi laude din partea confraţilor şi criticilor amintiţi: cu toptanul!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist