Familia şcolii

* Multiculturalitate. Termenul la care ne referim este unul dintre cei pe baza cărora descifrăm un anumit specific al şlefuirii limbii române literare începând chiar din secolul al XVII-lea, o dată cu preluarea de lexeme noi din limbi (atunci) de cultură sau cu circulaţie regională. Avem, mai întâi, un model slavon, prin şcolă (Noul Testament de la Bălgrad, 1648), dar, apoi, apar variante ce se datorează influenţei diferitelor limbi din care s-au făcut traduceri: sholă, shoală, scoală (după lat. schola), scuolă (după it. scuola), işcoală (după magh. iskola, în provinciile de dincolo de Carpaţi). În spaţiul cultural autohton forma latinească a fost introdusă prin tentativa „Schola latina” de la Cotnari (1653). După Dicţionarul tezaur al Academiei (XI/1), constatăm că forma şcoală, cu diferite sensuri ale cuvântului, s-a generalizat în texte din toate provinciile româneşti cel puţin de la începutul secolului al XIX-lea.

* Schola pomaria. În dicţionare se înregistrează câteva sintagme pe care le recunosc nu numai pomicultorii şi viticultorii, şcoală de viţe (~ de vie), ~ de pomi, ~ de răsaduri, dintr-o familie ce cuprindea, în trecut, şi alţi membri: şcoală de livadă, şcoală de pomăt. La bază, după un studiu monografic semnat de N.A. Ursu, se află calcuri datorate traducerii unor texte din secolul al XVIII-lea ce cuprindeau construcţii de tipul (lat.) schola pomaria sau (germ.) Baumschule. Toate cu mult înainte de a fi împrumutat, din franceză, termenul pepinieră. Şi probabil tot unui tipar lingvistic străin îi datorăm denumirea şcoală sărăcească pentru „orfelinat”.

* Înţelesuri. De la „instituţie de învăţământ (mai ales elementar sau mediu)” şi „local în care se desfăşoară activitatea de instruire a învăţăceilor”, termenul în discuţie a primit o bogăţie de sensuri, printre care „studiu” („după ani de şcoală”), „mijloc de formare” („şcoala vieţii”), dar şi „adepţi ai unei doctrine, ai unei orientări cultural-istorice” („Şcoala Ardeleană”) etc. Dar şi şcolarii au creat (în timpul liber!) sensuri noi, de exemplu numind şcoală „şotronul”, o figură geometrică desenată cu creta în curtea şcolii, cuprinzând mai multe pătrate, probabil… „clase”, în care promovează sărind dintr-una în alta într-un picior!

* Împământenire. Mulţimea derivatelor pe terenul limbii române constituie dovada importanţei acordate activităţii de instruire, dar şi a diversităţii acesteia, de la şcolean şi şcolar (cu numeroase sensuri) şi şcolăriţă, la (a) şcoli, şcolăresc, sau şcoliţă şi şcoluţă, diminutive mai curând afective decât depreciative, ultimei zone aparţinându-i, ca registru aparte, adverbul şcolăreşte, atunci când califică simplitatea ori naivitatea, respectiv lipsa de originalitate. În sfârşit, „familia” se diversifică prin împrumuturi neologice având aceeaşi bază etimologică: şcolaritate sau (a) şcolariza, preluate în secolul al XX-lea din franceză. Încă un merit: un substantiv comun a devenit (re)nume: în 1789, la Iaşi, un Toader Şcoleriu a publicat o gramatică, cu titlul Lecţione.

* Expansiune spre ultima instanţă. Şcolarizarea a lăsat (pentru unii doar) urme prin utilizarea de termeni tehnici din diverse domenii şi sfere în vorbirea comună, în enunţuri analogice de tipul „a aduce la acelaşi numitor”, „a scăpa prin tangentă”, „a produce o reacţie în lanţ”, „a cunoaşte alfabetul meseriei”, „a vorbi cu subiect şi predicat” şi altele, cum sunt „a sta în banca sa”, „a fi repetent la purtare” etc. de care ne-am ocupat altă dată. Evaluări care privind carenţe din viaţa comunităţii, frecvente în presă, de tipul „România nu şi-a făcut temele” şi „a rămas corigentă”, deci, faţă de anumite exigenţe ale Uniunii Europene, nu poate primi „nota de absolvire”, sau susţinând că anumiţi miniştri (şi nu puţini) sunt „restanţieri”, care trebuie „scoşi la tablă”, pot fi interpretate doar ca simple jocuri de cuvinte. Nu este mai puţin adevărat însă, că, din altă perspectivă şi măcar indirect, ne este permisă descifrarea manifestării unei stări de spirit optimiste, ce interpretează şi creditează şcoala ca instanţǎ de formare, dar, în situaţia dată, şi de îndreptare, prin şcolarizare social-politică.

* Edifici. Încheiem revista provocată de întâlnirea numită mai sus consemnând o definiţie a instituţiei de învăţământ elementar dată de regretatul profesor de la Literele ieşene Alexandru Husar; în cursul unei plimbări prin Bucovina, acesta şi-a amintit că primele sale versuri au fost „Şcoala este edifici, unde vin copiii mici”! Dar la Maghera nu au venit doar aceştia.

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi