Fauna nomenclaturii

Secondat de Marius Stan, colaboratorul său fidel din ultima vreme, Vladimir Tismăneanu aprofundează explorările în lumea comunismului românesc cu Efigii ale unui coşmar istoric (ed. Humanitas, 2015), primul volum dintr-o anunţată trilogie. Politologul ne înfăţişează aici o tipologie a nomenclaturii, creionând totodată  portretele principalelor personaje care au fost la vârful puterii din 1945 până în 1989, ba chiar, prin Ion Iliescu, şi după 1989. E o galerie variată, pentru că ea include atât imbecili precum Chivu Stoica ori Emil Bobu, cât şi indivizi cultivaţi şi inteligenţi ca Miron Constantinescu sau Gogu Rădulescu, dar care au făcut corp comun cu sistemul, include activişti fără scrupule, gen Ilie Rădulescu şi Octav Cozmâncă, alături de intriganţi cinici precum Silviu Brucan. Cred că nicăieri nu e mai potrivită, ca în cazul nomenclaturii comuniste, formula de faună politică: mai ales când ajung în zonele superioare ale puterii (dar observaţia e valabilă şi pentru cei de la „bază”), activiştii se comportă ca nişte fiare, se pândesc unii pe alţii, se sfâşie ca să prindă un loc mai bun, se adună în haită, se târâie pe burtă în faţa celui care ajunge la statutul de „şef suprem”.

Pe lângă faptul că propun caracterizări percutante şi memorabile, portretele potentaţilor comunişti vor să risipească legende şi idei preconcepute. Ştefan Andrei („cu figura lui de cocker spaniel melancolic”) n-a fost în nici un caz „un Machiavelli”, ci mai degrabă „un Gromîko al ceauşismului” (veşnic încruntatul Andrei Gromîko, precizez pentru cei care nu ştiu ori au uitat, a condus vreme de aproape trei decenii ministerul de externe al Uniunii Sovietice). Emil Bodnăraş a fost (aspect puţin cunoscut) un mare admirator al maoismului. La Silviu Brucan accentul cade pe imensul lui orgoliu („se considera un ales”); bolşevic fanatic, nu a acceptat marginalizarea, ceea ce explică ruptura – târzie – de Ceauşescu („Scrisoarea celor şase” din 1989). Brucan este cel care a gândit strategia de transformare a FSN în partid politic, el a lansat şi ideea „partidului mare” (avatar al partidului unic) pe care o îmbrăţişează şi astăzi PSD-ul. Ceauşescu a rămas de fapt toată viaţa un stalinist dogmatic: dacă a devenit antisovietic este pentru că Hruşciov demolase mitul lui Stalin. Gheorghiu-Dej, „un criminal din specia lui Stalin, Rákosi sau Gottwald”, s-a distanţat de ruşi nu din patriotism, ci pentru a supravieţui politic (se temea că va ajunge şi la el valul destalinizării declanşat de Hruşciov). Paginile consacrate lui Ion Iliescu evită orice ambiguitate: „Viziunea politică a nedezminţitului politruc Ion Iliescu este una întemeiată pe vendetă, minciună şi exclusivism”. Şi încă: „Ion Iliescu ar vrea să intre în istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decât un activist mai puţin grobian, mai puţin diletant şi mai puţin obscurantist”. Ion Gheorghe Maurer: „tenacitate, voinţă de fier, natură neînduplecată şi neîndurătoare, intransigenţă ideologică, abil camuflate prin superficiala pojghiţă de politeţe burgheză”. Octav Cozmâncă este exemplul viu „a ceea ce înseamnă cadrismul adipos, încruntat, ipocrit, venal şi cinic”. Slugarnicul Manea Mănescu s-a ilustrat ca un zelos slujitor al ceauşismului. Şi Paul Niculescu-Mizil a fost unul dintre cei care au contribuit decisiv la făurirea stalinismului naţional ceauşist, ca să nu mai vorbim de sinistrul Dumitru Popescu-Dumnezeu, care îşi permite astăzi să ne dea lecţii despre cum trebuie citită istoria recentă. Corneliu Vadim Tudor: „Spre a relua o faimoasă formulare a lui Cioran referitoare la tirani, viaţa politică românească fără Vadim ar fi precum o grădină zoologică fără hiene…”. Vedem aşadar cum, în cele patru decenii de comunism, România a fost condusă de „un grup de gangsteri politici, impostori insolenţi şi birocraţi cinici, indivizi autoproclamaţi elită a clasei muncitoare, exponenţi ai unei ideologii pretins atotbiruitoare şi atotştiutoare”.

Cunoscător al multor secrete de culise, Vladimir Tismăneanu ne dă şi amănunte interesante din viaţa privată a liderilor comunişti. E frapant să constaţi, spre exemplu, că fii şi fiice ale unor figuri de rang înalt au ales, în anii ’70 – ’80, să plece în occident. Aşa au făcut un fiu al lui Gheorghe Apostol, o fiică a lui Leonte Răutu, un fiu al lui Alexandru Bîrlădeanu, iar lista îi mai cuprinde pe Maxim Berghianu, Petre Borilă, Grigore Preoteasa, Petre Lupu etc. Nu mai puţin revelatoare este ceea ce am putea numi topografia puterii comuniste în Bucureştiul postbelic: vilele potentaţilor se află pe bulevardul Primăverii, desigur, dar şi pe strada Herestrău, bulevardul Aviatorilor, strada Grigore Mora, şoseaua Kiseleff, strada Londra, strada Emile Zola ş.a.m.d., un perimetru ce se transformă într-un fel de „cetate interzisă”.

Efigii ale unui coşmar istoric completează în chip fericit celelalte cărţi despre comunismul românesc ale lui Vladimir Tismăneanu şi continuă astfel un demers salutar.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor