Femeile în Războiul Reîntregirii

Niciodată în istorie, un eveniment nu a început şi nu s-a încheiat mai imprevizibil decât acesta. Proba că războiul rămâne, în esenţă, straniu. Început de europeni şi încheiat sub semnul Programului în 10 puncte al preşedintelui american W. Wilson, Marele Război a creat oportunităţi uriaşe pentru naţiunile mici, de regulă ignorate în tratatele politice din secolele anterioare. Vizionarismul unui profesor american de istorie universală, devenit preşedintele celei mai inovatoare naţiuni moderne, a aruncat peste bord practicile sclerozate ale politicienilor europeni şi a redesenat harta Europei în temeiul unui principiu înlăuntrul căruia dreptul istoric şi cel natural coincideau. Este vorba despre principiul naţionalităţilor. Aşa s-a născut o Europă care va supravieţui şi viitoarei mari conflagraţii. Nimic nu era forţat în acest principiu, întrucât el consacra o realitate preexistentă: cea a naţiunilor  care îşi reclamau dreptul la propriile state naţionale. Secolul anterior se desfăşurase sub semnul dreptului natural al tuturor naţiunilor la existenţa istorică.

Literatura noastră istorică despre Războiul Reîntregirii este dominată de viziunea naţională. Istorici militari, dar nu numai au investigat cu prioritate războiul din tranşee. Încorsetat de chingile ideologice ale comunismului, evenimentul a fost mai întâi minimalizat ori redus la dimensiunea lui “imperialistă”, iar ulterior recuperat parţial, mai puţin adevărul său adânc. Bref, Marele Război a fost răstălmăcit astfel încât să corespundă Patului lui Procust internaţionalist, proletar şi prosovietic. Dacă aspectele miliare au fost privilegiate, numele ilustre ale politicii româneşti, ctitori ai actelor succesive din anul 1918, care au adus pe aproape toţi românii înlăuntrul statului naţional, începând cu Iuliu Maniu ori Ion Brătianu şi încheind cu Ion Nistor, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan ori Ion Inculeţ, au fost fie ignorate, fie boicotate. Aşa am ajuns de râsul lumii, ca la 1 decembrie 1990, la adunarea de pomină de la Alba Iulia, mulţimea furibundă şi manipulată să huiduie numele lui Iuliu Maniu. Cenzura a făcut ca semnificaţia războiului şi a actelor de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia şi Iaşi să nu fie asumate decât parţial. Iar în mintea multora confuziile persistă. Răul, o dată făcut, e mai pervers şi mai tenace decât ne imaginam.

Distinsul istoric Alin Ciupală, de la Universitatea Bucureşti ne-a oferit recent o abordare a războiului din perspectiva contribuţiei femeilor. Cartea Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război MondialEd. Polirom, 2017 îşi propune şi reuşeşte să reabiliteze un capitol îndeobşte ignorat sau trecut în plan secund, în raport cu dominanta masculină. Dacă nu au luptat în tranşee, cu unele excepţii notabile, nu au condus oştiri ori politica mare, femeile nu au lipsit din istoria războiului, unele dintre ele jucând roluri absolut remarcabile. Profesorul Alin Ciupală nu scrie o istorie feministă, cum nu doreşte să minimalizeze rolul bărbaţilor, ori să-l supraliciteze pe cel al femeilor. Onest, istoricul investighează acest palier, fără false inhibiţii ori entuziasm facil. Nu-şi propune să corecteze erori de percepţie, ci să redea un capitol mai puţin cercetat, care în literatura occidentală şi-a dobândit de mult drept de cetate. În cele 5 mari capitole ale cărţii, istoricul abordează războiul aşa cum a fost el văzut de femei, după care, fără urmă de falsă pudoare, tratează aspectele sexualităţii şi ale erotismului de război, contribuţia luptătoarelor de pe front, a Reginei Maria şi a celebrei deja Ecaterina Teodoroiu. Bine articulată, cartea oferă o imagine coerentă şi onestă cu privire la bătălia femeilor. Multă vreme, prejudecăţile istoricilor ori constrângerile “patriotice” au exilat teme deja bătătorite pe alte meridiane, precum sexul în vreme de război. Literaţii, începând cu Liviu Rebreanu, au fost mult mai deschişi către aspectele intime ale istoriei ori cele neconforme cu viziunea “înălţătoare” asupra războiului. Toate aceste inhibiţii sunt astăzi de domeniul trecutului, dovadă că istoricul Alin Ciupală le ignoră. Nici temele mai speciale ale femeilor “colaboraţioniste” din patul duşmanului, ori a celor “de consum” nu sunt evitate. Fără să cadă în capcana facilă a unei istorii sexualiste a războiului, profesorul Alin Ciupală ţine sub control faptele, invitând la reflecţie.

De departe însă, figura feminină cea mai proeminentă a războiului, Regina Maria, domină în economia lucrării, istoricul dedicându-i mai mult de o treime din numărul de pagini. Portretul uman, inclusiv cel erotic, dar cu deosebire personalitatea accentuată a marii Regine, opera ei caritabilă, de îndrumare şi de îmbărbătare, nu mai puţin cea diplomatică, în complicatul hăţis al diplomaţiei masculine, sunt desenate cu talent, cu echilibru şi empatie bine strunită.

Ca să parafrazez un adagiu celebru, istoricul Alin Ciupală nu ratează în ancheta sa nimic din ceea ce este omenesc. Iar cartea despre bătălia femeilor merită citită nu doar pentru reliefarea înţelesului adânc uman al istoriei, ci şi pentru temeinicia şi acurateţea discursului istoriografic. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist