Fetele cazate în căminele din „Puşkin” au pornit revolta din februarie 1987

„Nimănui nu îi trecea prin cap că ceea ce făceam avea vreo legătură cu lupta împotriva sistemului.“ Cuvin­tele Angelei Bârsan, una dintre studentele care s-au aflat în miezul revoltei studenţeşti din 1987, de la Iaşi, sunt reluate, sub diferite forme, de toţi tinerii care, pe 17 februarie, cu doi ani înainte de revoluţia din 1989, au ieşit în stradă la Iaşi cerând apa caldă, curent electric şi libertate. Studenţii nu aveau să ştie că, atunci, în Iaşi, se putea aprinde, poate mai devreme, fitilul unei mişcări populare mocnite.

Greva muncitorilor din Nicolina, cu o zi mai devreme

Cu o zi înainte, luni, pe 16 februarie, la uzinele Nicolina, muncitorii au fost timp de două ore în grevă. Un lucru foarte rar atunci. Silviu Alupei, care în ’87 era student la Politehnica din Iaşi, avea prieteni care făceau practică pentru lucrarea de licenţă la uzinele Nicolina. Aceştia i-au poves­tit că muncitorii au aruncat cu bulgări în care erau ascunşi pumni de piuliţe în forţele de ordine venite să liniş­tească spiritele. Dacă a doua zi studenţii ar fi reuşit să treacă Bahluiul şi mişcării lor să li se alăture şi cea a muncitorilor, atunci revolta din 1987 ar fi avut altă amploare. Iaşul, probabil, ar fi avut acum un alt loc pe harta Revoluţiei române. Însă studentele din campusul Titu Maiorescu, fostul Puşkin, nu ştiau atunci de greve muncitoreşti sau de revoluţii. Acestea au îndurat frigul drumului dinspre casă, întorcându-se din vacanţa de o săptămână, intersemestrială, cu gândul că vor ajunge în Iaşi şi că se vor încălzi cu prietenii şi colegii la o chitară în faţă la Balenă, în sânul campusului. Însă fetele, când au ajuns la Iaşi, au găsit camerele îngheţate boc­nă, prizele sigilate, fără un strop de apă caldă sau căldură şi apă rece „cu porţia“. „Obişnuiam să ne adunăm la Balenă, în schimb fetele, care nu aveau apă şi nici nimic, mai aveau şi prizele sigilate, şi nu puteau să bage în priză un fierbător, un reşou, ceva să îşi mai poată încălzi apa. Veniseră şi de pe drum şi deja pe 17 erau trei zile de când nu puteau să facă şi ele o baie. Asta le-a pus capac“, îşi a­min­teşte Silviu Alupei.

Relatările devin, pe alocuri, confuze

Din acest moment, relatările martorilor revoltei studenţeşti din 1987 devin confuze şi, pe alocuri, divergente. Se ştie că un grup mare de fete a hotărât, pe 17, să pornească spre Complexul Târguşor Copou, unde erau căminele băieţilor. Unele măr­turii spun şi despre faptul că s-ar fi pornit un foc de tabără în fântâna ar­teziană din campus. Însă fetele, ajun­se în Târguşor şi întâlnindu-se cu bă­ieţii, au văzut că lucrurile au luat o altă întorsătură. Un grup a plecat spre Agronomie pentru a aduce studenţii de acolo, altul a plecat spre Campusul Tudor Vladimirescu pentru a le povesti politehniştilor ce se întâmplă. Însă în Târguşor Copou s-a strâns un grup mare de studenţi care a început să coboare Copoul, cu gândul de a se întâlni cu cei care vin din Tudor şi să protesteze în faţa Casei Pătrate, pe atunci sediul partidului. În seara zilei de 17 februarie, Copoul a răsunat cu strigătele studenţilor: „Vrem apă să ne spălăm şi lumină să-nvăţăm“, „Nu trăim în grote“, „Pentru pace şi progres, daţi lumină în complex“. „Tre­buia să facem ceva, cumva, să treacă o seară, o noapte, în care era în că­min mai frig decât afară şi nu era nici curent. După fuziunea cu bă­ieţii, lucrurile s-au schimbat, co­loana număra câteva mii de studenţi şi am început să cântăm «Deş­teaptă-te, române!»“, citeşte conf.dr. Sorin Bocancea, decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative a Uni­versităţii „Petre Andrei“ din Iaşi, rândurile transmise de Angela Bâr­san, care nu a putut ajunge la întâlnirea despre revolta studenţească din 1987, organizată de UPA luni, de la ora 12.

Cu flori deasupra capului şi cu dubele pe urme

Însă mulţimea care se strânsese pe Copou şi se apropia deja de Fundaţie nu era alcătuită doar din studenţi ne­mulţumiţi. Dumitru Buzatu, actualmente preşedinte al Consiliului Ju­deţean din Vaslui, dar în 1987 student la filosofie la „Cuza“, povesteşte că în jurul studenţilor care coborau Copoul începea să se strângă un cleşte. Iar când aceştia au văzut că la Fundaţie îi aştepta un blocaj al Miliţiei, s-au abă­tut şi au început să coboare pe strada Lascăr Catargi, fostul Karl Marx. „Lumea aceea, la care m-am ală­turat şi eu, avea o strategie care se făcea în timp ce mergeam. Aveam ideea că trebuie să fim mai mulţi, că trebuia să abordăm punctele nodale unde erau masaţi mulţi studenţi. Trebuie să fim uniţi şi să nu dăm înapoi. Pe Lascăr Catargi era multă lume, iar pe măsură ce ne deplasam, oamenii care aveau curaj scoteau capul pe fereastră şi aruncau cu flori înspre noi. Însă dacă întorceai capul, era un şir nesfârşit de dube în urma noastră. Nu era prea încurajator, pentru că mă gândesc că nu veniseră ca să facă transport în co­mun cu studenţii. Oricum, nu erau doar revoluţionari în stradă. Erau profesori, studenţi, muncitori, lucră­tori ai Securităţii, poliţişti, membri de partid, tot felul de oameni“, po­vesteşte Dumitru Buzatu.

Studenţii ieşeau pe geamuri, agăţaţi de cearşafuri

Din mărturiile celor care au fost prezenţi nu s-a putut determina un număr exact al studenţilor care s-au revoltat în 1987. Unele voci vorbesc de câteva mii care coborau Copoul, alţii spun de peste 800 strânşi în faţă la Prefectură, în timp ce „oficioasele“ vremii vorbeau de 150-200 de studenţi care au „militat la Iaşi pentru pace şi prosperitate“. Însă grupul de studenţi era destul de mare încât miliţienii să se îngrijoreze şi să instituie mai multe cordoane prin oraş, pentru a-i împiedica pe aceştia să treacă Bahluiul. Dumitru Buzatu po­vesteşte că din grupul principal de studenţi s-au rupt câteva facţiuni care s-au dus fie în Piaţa Unirii, fie direct spre Casa Pătrată. Însă grosul stu­denţilor din Copou s-a îndreptat în continuare către Tudor Vladimirescu, unde, când au ajuns, au avut parte de câteva „scene incredibile. În faţă la T17 erau comasaţi pe scările cămi­nului lucrători ai Securităţii şi po­liţişti, iar studenţii nu puteau să co­boare ca să iasă să ni se alăture“, îşi aminteşte Silviu Alupei, care a pornit de acolo să mărşăluiască. Însă tinerii veniţi din Copou aveau să mai gă­sească ceva în Tudor Vladimirescu, iar asupra acestui fapt toate mărturiile se pun de acord. Tinerii care nu reuşeau să spargă barajul securiştilor care a împânzit intrarea în cămin şi-au confecţionat frânghii din cearşafuri ca să coboare pe geamuri. „Iar securiştii care stăteau sub geamuri îi împin­geau de fund să intre înapoi“, po­vesteşte Dumitru Buzatu.

„În Alexandru, la muncitori!“

În final, studenţii care au reuşit să iasă din cămine înainte ca Securitatea să le închidă pe toate s-au strâns într-un grup compact, care a mers în faţă la Casa Pătrată, unde au discutat cu prim-secretarul Nicolae Ibănescu. Înainte să plece însă, studenţii din Tudor, care auziseră despre incidentele ce avuseseră loc cu o zi înainte la uzinele Nicolina, îi îndemnau pe aceştia să meargă spre Podu Roş, pentru a trece Bahluiul înspre cartierele muncitoreşti. Acolo însă îi aştepta un detaşament de miliţieni, aşa că au mers în Piaţa Unirii. După ce au protestat o perioadă de timp, – Silviu Alupei povesteşte că s-a urcat şi pe statuia din piaţă -, s-a vrut trecerea prin Alexandru înspre cartierele de pe celălalt mal al Bahluiului. Înainte însă ca scandarea „în Alexandru, la mun­citori!“ să se lipească de buzele tutu­ror studenţilor, au observat un cordon format în dreptul Hotelului Traian din pompieri, utilaje pentru controlul mulţimii dotate cu tunuri cu apă şi miliţieni. Atunci, studenţii au hotărât să se retragă. „Mergeam cot la cot, la braţ, cu mâinile încleştate, pentru ca Miliţia care mergea pe margine să nu ne smulgă din mulţime. Cine nu se prindea era smuls, mai ales în intersecţii. Erau răpiţi la identificare, intimidare, dar nu au fost asa­sinate sau arestări de genul sovietic. Am zis atunci hai să le ducem pe fete, să nu fie arestate până să a­jungă în cămine. Din Copou, cei din Târguşor au plecat la ei cu cei din Agronomie, cei de la UMF la fel, şi am rămas mai puţin de 100 de la Politehnică care am coborât pe Independenţei“, îşi aminteşte Silviu Alupei.

Dacă atunci când au trecut prima dată prin Piaţa Unirii luminile erau închise şi „nu era ţipenie de om“, la întoarcere era un culoar de maşini şi de dube dar şi de oameni care îi fo­tografiau pe studenţi la luminile farurilor. Aceştia au încercat să fugă printre blocuri, să se ascundă, să se ducă a doua zi normal la facultate pentru că nimeni nu îşi dăduse seama în acel moment care puteau fi repercusiunile.

„Mai bine puneam mitralierele pe studenţi“

A doua zi, în facultăţi, s-au instituit comisii formate din profesori, studenţi şi membri de partid care urmau să afle ce s-a întâmplat cu o seară înainte. Rectorul UPA, Doru Tom­pea, care era în ’87 coordonator neoficial al organizaţiilor studenţeşti, po­ves­teşte că în biroul rectorului Viorel Barbu, de la UAIC, a intrat Nicolae Ibănescu, prim-secretarul de partid, urlând că „mai bine puneam mitra­lierele pe studenţi decât să iasă aşa. Atunci a spus el ca fiecare profesor să ia şase studenţi sub supraveghere, nu ştiu cum a ajuns la cifra asta, şi să se asigure că ştiu tot ce fac, ce mă­nâncă, pe unde umblă.“ Rectorul Barbu ar fi vrut să îşi dea demisia, dar nu i-a fost acceptată.

Din acel moment, mărturiile sunt iar confuze. Sunt câţiva studenţi care susţin că, într-un final, nu s-a luat nici o măsură împotriva lor, deşi unii au avut dosar de urmărire la Securitate până în anul 1989. Fostul rector al UTI, Nicolae Badea, povesteşte că la Politehnică nu s-a luat nici o măsură împotriva studenţilor, în timp ce la „Cuza“ există mărturii că fiecare decan a primit liste cu studenţi asupra cărora să ia măsuri. Unele cadre di­dactice au ales să-şi protejeze stu­denţii. Altele nu. „Noi nu aveam capacitatea de a gândi consecinţele comportamentului nostru. Am zis că trebuie să faceam ceva ca să ne apărăm drepturile, şi am făcut-o. Au fost unii decani, cum a fost domnul profesor Ştefan Rauschi, de la drept, care a rupt listele care-i veneau pe sub uşă cu studenţi, spunându-le ce­lor de la Securitate să le urmărească ei pentru că, din câte ştie el, de la drept nu a participat nimeni. Însă la fizică, unde eram şi eu, şi la biologie, erau mulţi profesori dornici de a fi la mandatul Securităţii. Au primit ordin să distrugă nucleul şi liste cu cei care erau lideri informali, printre care mă număram şi eu. Au fost exmatriculări, întâi în martie şi apoi în iunie, pentru ca la facultate să rămână copii liniştiţi care nu participă la demonstraţii“, afirmă Costel Biolan, care în 1987 era student în anul al II-lea la Facultatea de Fizică. Evenimentele ulterioare nu au confirmat însă exmatriculările din acest motiv. Comisiile i-au urmărit pe studenţi, i-au ameninţat, dar în afara celor care ar fi fost identificaţi ca li­deri informali, alţii, oficial, nu au fost traşi la răspundere. Concluziile celor prezenţi la revoltă spun, după ani, că Securitatea nu pare să fi vrut să dea amploare revoltei şi că aceasta ar fi fost o mişcare „dorită şi de studenţi, şi de profesori, şi de autorităţi, dar şi de Securitate“, conchide Silviu Alu­pei.