Fizica pe înţelesul tuturor

Pe cât de frumos sună tema aleasă pentru numărul de Anul Nou: Particula lui Dumnezeu, pe atât ea este, pentru mine, greu abordabilă. Cum nu mă simt acum în stare a bate câmpii cu graţie (ceea ce ar fi fost o variantă posibilă), am încercat o minimă „documentare“. O prietenă, sensibilă la strădaniile mele, a avut gentileţea să-mi împrumute o carte semnată de George Gamow şi Russell Stannard, cu titlul Minunata lume a domnului Tompkins (Povestea fantastică a fizicii). E o carte de popularizare, dar care nu a făcut decât, vai, să-mi alimenteze complexele. Am constatat cât de precare sunt cunoştinţele adunate cu mulţi ani în urmă şi care mai dăinuie vag în memorie (faptul că am urmat secţia „umană“ nu-mi acordă circumstanţe atenuante). Desigur, protonii, electronii şi neutronii îmi sunt familiari. Dar am învăţat oare în şcoală despre barioni, mezoni, leptoni? Despre cuarci, anticuarci, pozitroni, hadroni, antibarioni? Despre gluoni? N-am, spre ruşinea mea, nici cea mai mică idee, ceea ce arată că e posibil ca notele bune luate în şcoală la un anumit obiect să nu aibă mai târziu nicio relevanţă.

Dacă volumul lui Gamow şi Stannard n-a avut pentru mine efecte comparabile cu cele ale madlenei proustiene el nu rămâne mai puţin o lectură încântătoare şi extrem de profitabilă. O serie întreagă de ecuaţii şi calcule complicate îmi sunt, în continuare, obscure. Dar în multe alte locuri cartea m-a „luminat“ şi presupun (sper) că profesorii de fizică o recomandă elevilor lor. Este acolo multă informaţie, dar este – surprinzător – şi o doză deloc neglijabilă de literatură bună. Uneori funcţionează ceea ce Eugen Negrici numea expresivitate involuntară: când citeşti despre „electroni jucăuşi“ în căutare de partenere drăguţe, gata să înjghebe un „menaj în trei“, începi să te gândeşti la universul lui Emil Brumaru. Şi unde mai pui că un capitol întreg e alcătuit din poezii, care aşează în versuri principii ştiinţifice fundamentale. Iată o mică mostră: „Şi-n clipa aceea omnipotentă/ Spaţiul întreg era lucire sublimă./ Lumina-i e materiei transcendentă/ La fel cum este metrul pentru rimă“. Dar cel mai puternic am vibrat la pasajul in care se povesteşte cum a inventat fizicianul american Donald Glaser camera cu bule, pentru care a primit premiul Nobel în 1960: „După propria lui mărturisire, stătea odată într-un bar şi urmărea melancolic bulele care se ridicau în sticla de bere din faţa lui. Brusc, i-a venit o idee. Dacă Wilson a putut studia picăturile de lichid dintr-un gaz, de ce n-am studia bulele de gaz dintr-un lichid?“

Nu pot decât să regret că am contemplat de atâtea ori sticle de bere fără să-mi vină ideea lui Glaser, ratând astfel premiul Nobel. Bănuiesc însă unde am greşit: nu le-am contemplat destul de „melancolic“.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Al. I. Cuza“, critic literar şi scriitor