Caută 
4 MIN
Michel Soulard, un farmacist de 82 de ani, vine din anii ‘80 în România. Îi place să meargă ore în şir cu trenul, să facă piaţa în Alexandru cel Bun. A scris patru cărţi despre România. Familia din Franţa nu îi înţelege această pasiune pentru români.
Un francez în vârstă de 82 de ani, farmacist de profesie, vine de 34 de ani în România şi mai că s-ar aciua la noi, prin părţile Moldovei!
Michel Soulard este de departe străinul cel mai îndrăgostit de spaţiul nostru mioritic şi o demonstrează prin fotografiile făcute peste tot prin ţară. Îi plac în special cătunele din Bucovina, oraşele pline de istorie şi cultură, dar şi oamenii. Dacă în concepţia confraţilor săi românii sunt ţigani, Michel crede că românii sunt oameni cu care trebuie să te împrieteneşti şi să stai la taclale.
Prima dată a venit în România în anii 1980, cu un grup de studenţi cărora le preda la Facultatea de Farmacie din Nantes. I-a dus prin spitalele din Bucureşti, apoi prin cele din Iaşi. „La acea vreme spitalul Spiridon şi Spitalul de Copii arătau rău. Acum s-au schimbat multe, pot face o diferenţă clară între cum erau atunci, imediat după Revoluţie şi cum este acum. Nu sunt spitalele chiar ca în Franţa, dar condiţiile sunt mult mai bune“, spune francezul.
De 12 ani însă vine des în Iaşi, unde şi-a făcut prieteni la care stă pe rând în vizitele sale. Deşi zilele acestea pleacă acasă, în Franţa, spune că se va întoarce în primăvară, tot singur. Familia nu i-a înţeles niciodată această pasiune pentru ţara noastră, copiii, nepoţii şi soţia văd România ţara romilor şi refuză să vină cu el. E o prejudecată pe care nu a reuşit să o schimbe, deşi şi-a dat toată silinţa. E prea înrădăcinată, după cum spune el. „E păcat, e greu să schimbi imaginea, am doi prieteni în Franţa, români, unul este profesor, altul scriitor. Sunt văzuţi anormali, francezii îi cred pe toţi românii ţigani şi nu-şi explică cum doi români pot fi altfel. Oamenii aici sunt foarte agreabili, îmi place să merg cu trenul când vin la Iaşi, fac 8 ore de la Bucureşti. Îmi place să vorbesc cu oamenii, să privesc pe geam locurile, să aflu poveşti“, mărturiseşte Michel Soulard.
„Balade en Roumanie“, ultima carte a lui Michel
A scris şi patru cărţi, prima în 2006 care se numeşte „Petite Soeur des Carpates“, a doua în 2008, „Roumanie entre rêve et réalité“, a treia în anul 2010, „Le Temps s’est arrêté à Bràila“ şi ultima în 2013, „Balade en Roumanie“.
Speră ca în doi ani de zile să mai scoată o carte cu locurile pe care nu le-a prins în ultimul volum. Vrea să povestească francezilor despre Bucovina, Alba Iulia, Sibiu, despre folclorul nostru şi tradiţii. Scoate aceste cărţi pe banii săi, numai ultima l-a costat 5.000 de euro, doar în 100 de exemplare. Dar spune că se merită. Acolo cartea „Balade en Roumanie“ costă 38 de euro, echivalentul a 170 de lei, un preţ destul de pipărat pentru buzunarele noastre. Însă în Franţa acest preţ este normal. „În Franţa, un om cu un salariu din România nu ar putea trăi. Acolo la piaţă kilogramul de cartofi costă 3-4 euro, aici e 35 de cenţi. Îmi place să merg dimineaţa în piaţa Alexandru cel Bun, e o atmosferă care mă încântă“, mai spune francezul.
De loc, Michel este din Montmorillon, unde a profesat timp de 36 de ani ca farmacist. Are trei copii şi şase nepoţi şi se mândreşte cu una din nepoate, care este medic la Paris.
Michel a călătorit nu doar prin România, ci prin toată lumea, Rusia, Germania, Anglia, Islanda, Italia, Maroc, Tunisia, Algeria, Brazilia şi Argentina. În Algeria a stat doi ani de zile pentru a se documenta despre războiul de acolo. Apoi a scos o carte, „Pharmacien dans le guerre d’Algérie“, apărută în 2012.
Şi-ar dori ca cele patru cărţi în care scrie despre România să fie traduse şi la noi, însă momentan se mulţumeşte cu lansările din Franţa. „Anul trecut am fost la Porţile de Fier, am vrut să merg şi la Timişoara pentru că este singurul oraş mare în care nu am ajuns. Însă între Argeş şi Sibiu a fost zăpadă, vreme rea şi a trebuie să mă întorc la Iaşi. Îmi place acest oraş, îmi place să merg la spectacole aici, să merg cu tramvaiul…“, mai mărturiseşte bărbatul.
Îşi aminteşte cu drag de Târgu Jiu şi Brâncuşi. Spune că în Franţa există şi acum atelierul în care lucra sculptorul român, ca un fel de muzeu. Francezii îl iubesc pe Brâncuşi, însă spun că-i de-al lor.
Michel, turistul cu aventura în sânge, se plânge de un singur lucru. Că a îmbătrânit şi că nu mai poate călători ca în tinereţe. Acum mai scurtează multe drumuri cu avionul.
