Franţa ca ţintă a propagandei ruseşti

Excelentă cunoscătoare a realităţilor ruseşti, autoare a unui remarcabil studiu despre nomenklatura scriitoricească sovietică (studiu pe care l-am semnalat, în această pagină, în urmă cu un an), Cécile Vaissié – profesoară la Universitatea din Rennes – publică acum o carte intitulată Reţelele Kremlinului în Franţa(Les réseaux du Kremlin en France, editura Les petits matins, 2016). Este o cercetare extrem de bine documentată, ce analizează modalităţile prin care puterea de la Kremlin încearcă să construiască, în spaţiul francez, o imagine pozitivă a Rusiei şi a liderului ei. Operaţie cu atât mai importantă în ultimii ani, când Rusia a anexat Crimeea şi a declanşat ostilităţile în Donbas. Care sunt principalele „ţinte” pe care Kremlinul le consideră manipulabile? Mai întâi – diaspora rusă şi cu deosebire descendenţii emigranţilor „albi”, cei care fugiseră de puterea bolşevică; politicienii francezi, bineînţeles, cu precădere cei de la extrema dreaptă şi de la extrema stângă, dar nu numai ei; oamenii de afaceri, seduşi de perspectiva pătrunderii pe o enormă piaţă de desfacere; unii intelectuali şi artişti, o serie de tineri naivi şi, în fine, persoane care ignoră realităţile ruseşti, dar sunt sensibile la anumite „mituri”, de la mitul „Sfintei Rusii” până la acela al Uniunii Sovietice – „ţara socialismului biruitor” şi „ţara care a învins nazismul”. E greşită teoria, subliniază autoarea citându-l pe un analist rus, conform căruia Putin ar dori să introducă o nouă „cortină de fier”, un alt zid al Berlinului: dimpotrivă, el visează la un nou Komintern, la „putinizarea” Europei şi a lumii, proiect teoretizat de ideologul său favorit, Aleksandr Dughin.

Cécile Vaissié arată rolul pe care l-au jucat în agresiunea asupra Crimeei oligarhi precum Constantin Malofeev sau Vladimir Iakunin (ambii, cu numeroase contacte în occident). Vedem, apoi, cât de puternică este reţeaua formată din foşti ofiţeri KGB, unii dintre ei, de altfel, colegi şi prieteni de-ai lui Putin. Biserica ortodoxă are şi ea un cuvânt greu, cauţionând, bineînţeles, acţiunile Kremlinului. În paranteză fie spus, la Paris se construieşte, în plin centru (lângă turnul Eiffel), o nouă mare biserică rusească, în care se vor investi, pare-se, peste o sută de milioane de euro şi lângă care vor funcţiona şcoli şi un „centru cultural”. Asta şi pentru că în Franţa unul din obiectivele prioritare a fost, repet, atragerea şi manipularea „compatrioţilor”. Să nu uităm că în ţările Uniunii Europene 6,5 milioane de persoane au limba rusă drept limbă maternă, iar Moscova este foarte atentă la soarta „compatrioţilor”, aşa cum am văzut că s-a întâmplat în Crimeea… Cu participarea unor figuri ale exilului (dar mai putem oare vorbi aici de „exil”?), cum ar fi prinţul Şeremetiev sau prinţul Trubeţkoi, şi cu un substanţial sprijin financiar, au fost create în Franţa cercuri de studii sau chiar institute, de exemplu Institutul democraţiei şi al cooperării care, pretinzând că organizează colocvii şi conferinţe, face propagandă activă pentru Kremlin. Discursul antioccidental (şi, fireşte, antiamerican) este omniprezent, occidentul este acuzat că vrea să supună şi să „dezmembreze” Rusia (nu vorbea dăunezi un post TV de la noi, specialist în manipulări, de „ruperea în trei a României”?). Mare atenţie este acordată canalelor media, ieri Vocea Rusiei, azi Sputnik, la care se adaugă TVLibertés (plus alte televiziuni tot de pe internet), Boulevard Voltaire şi multe alte site-uri şi bloguri. Aceste canale media sunt apropiate de extrema dreaptă şi se remarcă printr-un virulent antiamericanism, prin atitudinea anti-UE şi prin critica acerbă a liberalismului. Colaborează acolo ziarişti îndoielnici şi pretinşi experţi, printre care un anume Alexandre Latsa, al cărui patronim real ar fi… Stefanesco. Kremlinul nu se zgârceşte şi plăteşte generos o mulţime de „postaci”, al căror rol este ca, prin intervenţiile pe internet, să provoace confuzie şi să facă să circule neadevăruri. S-a răspândit, de pildă, zvonul că în Ucraina guvernează „fasciştii” şi „neo-naziştii”, situaţie – nu-i aşa – intolerabilă pentru exemplara democraţie rusească…

În ceea ce priveşte clasa politică, Rusia lui Putin găseşte înţelegere deplină la extrema dreaptă şi la extrema stângă. Despre Frontul Naţional se ştie, graţie unor solide investigaţii jurnalistice, că a primit finanţări de la Kremlin. Marine le Pen nu oboseşte să laude iniţiativele Rusiei şi a aprobat fără rezerve aşa-zisul „referendum” din Crimeea. Moscova nu poate decât să se bucure când Frontul Naţional denunţă aservirea Uniunii Europene de către Statele Unite şi când ameninţă că va cere ieşirea Franţei din UE şi din NATO. Poziţii practic identice sunt susţinute de Frontul de Stânga şi de exaltatul Jean-Luc Mélenchon, secondat de diverse grupări comuniste precum şi de Jean-Pierre Chevènement, promotorul „naţional-republicanismului”. Oricum, mulţi politicieni de dreapta (Thierry Mariani, fost ministru al lui Sarkozy, e un caz notoriu), ca să nu mai vorbim de suveranişti şi anti-europeni înverşunaţi ca Philippe de Villiers, au foarte bune relaţii cu Kremlinul, relaţii ce de regulă aduc cu ele interesante avantaje economice şi financiare. În contrapartidă, aceşti politicieni protestează împotriva sancţiunilor aplicate Rusiei şi închid ochii la toate abuzurile comise de regimul lui Putin. Să nu-i uităn nici pe intelectuali şi artişti (nu sunt mulţi, din fericire), de la Gérard Depardieu (care, printre alte isprăvi, a participat la campania „mândria de a fi rus” – sunt convins că sloganul vă stârneşte amintiri) la academiciana Hélène Carrère d Encausse şi la economistul Jacques Sapir. Sigur, nu trebuie exagerate efectele acţiunilor propagandistice ale Kremlinului. Sondaje recente arată că 85% dintre francezi nu au încredere în Putin. Dar, pe de altă parte, trebuie ţinut cont că Rusia cheltuie 3,5 miliarde de dolari pe an (!) pentru propagandă, şi e vorba de o ţară ce traversează o gravă criză economică şi unde salariul minim este penibil de mic.

De o bogăţie impresionantă a datelor, sistematică şi de o coerenţă impecabilă a argumentaţiei, cartea lui Cécile Vaissié dă seama de amploarea efortului propagandei ruseşti, ce utilizează arme binecunoscute din vremea Uniunii Sovietice, dar mereu eficiente – finanţările oculte, minciuna, manipularea, diversiunea, intoxicarea.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor