Frica de Philippide # 1

Ca şi cu ocazia lansării volumului, nici aici nu ne vom opri asupra uneia din cauze: temeinicia argumentelor lingvistului ieşean în ceea ce priveşte arealul etnolingvistic (preponderent sud-dunărean) al formării limbii şi poporului român. Dar vom încerca să schiţăm căi de apropiere de omul Philippide, ca un îndemn de a-i citi cartea, de a-i înţelege demersul şi punctul de vedere, din perspectiva exigenţelor viziunii coşeriene după care oricărei abordări critice trebuie să-i urmeze efortul recuperator şi integrator.

* Dimensiuni cronologice. Faţă de rezervele, dar mai ales faţă de respingerea poziţiei Philippide în problema etnogenezei, cele două volume din OR trebuie evaluate sub semnul deontologiei şi eticii, remarcând spiritul critic prin excelenţă al unui fondator, conştiinţă a responsabilităţii ştiinţifice acaparante: iată ce şi cum s-a scris despre originile unui popor pentru cunoaşterea istoriei căruia lipsesc documente directe, viabile, pentru o perioadă de un mileniu, cercetând totul, cu metodă şi fără păreri preconcepute, de la tracii lui Herodot la Dio Casius şi, deci, sistematic, de la cuceririle romane în Peninsula Balcanică la Iustinian. Mai întâi, ce spun izvoarele istorice (titlul primului volum): mii de inscripţii, cuprinzând zeci de mii de antroponime şi de toponime, relatările istoricilor antici, greci şi latini, texte medievale etc., confruntate cu exegeze moderne, aproape totdeauna teziste.

* Spaţii discursive diferite. Filologul şi lingvistul Philippide scrie, de fapt, o carte de istorie, a cărei tratare se bazează, prioritar, pe date lingvistice, singurele repere viabile în problemă („Philologia ancilla Historiae”) şi în a căror interpretare autorul este cu adevărat magistrul incontestabil. Constatăm, aşadar, un punct de plecare esenţial diferit faţă de exegeze ale unor istorici care apelează, nu rareori impropriu ori stângaci, la datele oferite de istoria sunetelor, de formele şi semantica lexicului limbii române, aceştia în principiu defavorizaţi profesional. Pe de altă parte, trebuie să observăm că la baza OR se află, adesea, cursuri universitare ale lui Philippide pe teme particulare, reprezentând un teren adecvat pentru asumarea unui registru caracteristitc spaţiului pragmatico-discursiv al cooperării cu studenţii/ cititorii; paralel, sunt cunoscute şi polemicile eruditului cu aşa-numiţii „specialişti”, români sau străini, zonă predilectă a registrului specific spaţiului discursiv al confruntării.

* Expresii ale cooperării. Ariditatea materiei şi specificitatea demonstraţiei (pe terenul idiomurilor greceşti, al latinei, al limbii române vechi şi dialectale, al grafiilor etc.) este compensată, la Philippide, prin apariţia unor secvenţe ce pot fi şi relaxante: exclamaţii, interogaţii sau portrete, fie preluate direct din izvoare, fie conturate de autor. Reproducem, mai întâi, câteva expresii ale oralităţii (preluând scrierea originalului, respectată în ediţia recentă, şi cu trimiteri la paginile acesteia): „Cît de departe ajunsese romanizarea Peninsulei Balcanice?” (p. 93); „Ce putea şti Petru Maior despre aşa ceva?” (p. 355); „Limba latină populară! Aşa de populară, cum a fost populară limba franceză cînd s-a introdus întîi în coloniile franceze, ori limba ingleză cînd s-a introdus întîi în coloniile ingleze” (celebra Notă pe această temă, din cap. V, p. 358); „Cînd a încetat de a trăi limba comună latină?” (p. 364); „Ce neamuri de oameni se vor fi ascunzînd sub numele nehotărîte, pe care nu le putem constata ca illyro-panone, ca thrace sau celte…?” (p. 642).

* Portrete. Istoricul latin Vopiscus este una din sursele invocate pe tema părăsirii totale a Daciei sub Aurelian; „Dar Vopiscus însuş nu-i de bună credinţă. El a scris viaţa lui Aurelian din îndemnul unei rude a Împăratului, un mare personaj, prefectul Romei, faţă de care scriitorul era legat prin consideraţii de tot feliul şi de la care căpătase chiar un îndemn direct să minţească: Scrie, a zis odată acel personaj către Vopiscus (după mărturisirea însăş a acestuia), cum îţi place, fără grijă, spune ce vrei, vei avea de colegi ai minciunilor pe toţi scriitorii de istorie” (p. 413). Imparţial este Philippide în ceea ce-i priveşte pe greci, în pofida propriei origini: „Concluziile pe care le-ar putea trage cineva asupra limbii latine populare de la mijlocul secolului al VI-lea din numele de localităţi ale lui Procopios nu pot fi decît aproximative pentru motivul că Procopios era grec (mai drept vorbind el era un semit grecizat), iar grecii au excelat în stîlcirea numelor proprii, fie de persoane, fie de localităţi” (p. 451).

* Mijloacele confruntării, adesea excesiv colorate lingvistic, formează obiectul continuării acestui articol. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi