Frumuseţea gesturilor simple

Fiecare generaţie a descoperit altceva din tezaurul său poetic şi de gândire, ori s-a regăsit pe sine prin Eminescu. Această densitate de fapte, ori avalanşă de opinii, ori superficialitate de receptare (nu se poate să nu ai şi aşa ceva, atunci când fenomenul transcende cultura, devenind popular) i-a obosit pe unii şi i-a îndemnat la revoltă. Alţii s-au săturat de Eminescu, fără a-l cunoaşte, respingând ceea ce ei cred că a devenit o obsesie culturală şi naţională, un fel de fixaţie monoică. Nici un cuget adânc nu şi-a permis vreodată însă, excentricitatea de a-l repudia. Toţi criticaştrii lui sunt fie minori intelectual, fie complexaţi cultural, ceea ce e cam tot una. A-l iubi pe Eminescu nu intră în contradicţie cu faptul de a-l cunoaşte în profunzime. Dimpotrivă, cu cât îl cunoşti mai temeinic, cu atât îl preţuieşti mai mult. Unii nu pot să iubească, pur şi simplu. Alţii se iubesc prea mult pe ei, spre a-l mai putea iubi pe Eminescu. Poetul nu mai încape de eul lor gonflat. Reflectaţi la nivelul intelectual ori la destinul criticaştrilor lui Napoleon. Pot pigmeii să înţeleagă un titan?

Felul în care îl preţuim şi iubim pe Eminescu, ne individualizează ca popor. Dacă l-am ales tocmai pe el ca subiect al iubirii colective, e semn de distincţie sufletească şi de profunzime a cugetului. Nu ne-am investit iubirea în nimicuri, ci chiar în cel care ne-a cercetat în adânc sufletul, ne-a povăţuit şi ne-a iubit, la rândul lui, fără să ne ceară nimic în schimb, nici măcar dragostea noastră. Nu e curent în multe culturi ca un semen să fie iubit cu atâta generozitate, de la opincă la vlădică, de la prunci şi până la bătrânii încărunţiţi. Mama, care învăţase doar 4 clase, îi cânta versurile transfigurată, cu ochii-n lacrimi. Cătând la sufletul românilor de pretutindeni, de la Nistru şi până la Tisa, din Ceremuş şi până în Pind, din ţară ori de aiurea, am fost încântat să constat cât de mult îl iubim pe Eminescu. Dar atâţia străini de neamul nostru, care sunt fascinaţi de cugetul său poetic? Rosa del Conte, pe care am avut privilegiul să o întâlnesc, continua să trăiască, la cei 90 de ani ai ei, cu fascinaţia lui Eminescu.

Câteodată însă, gesturile mici spun chiar mai mult decât cele elaborate. Reputata cercetătoare a operei poetului, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ne-a lăsat un nobil îndemn, drept legat testamentar: "Nu-l uitaţi pe Mihai! Nu-l părăsiţi!" V-a fi ştiind distinsa doamnă că şi popoarele se pot ticăloşi, în lipsa îndrumătorilor şi a idealurilor, nu doar criticaştrii improvizaţi.

Distinsul academician Valeriu Cotea, mereu atent la nuanţele sufleteşti şi la gesturile emoţionante, ca un ţăran autentic, născut şi nu făcut, aşa cum se autodefineşte, mi-a povestit două întâmplări din sfera faptului cotidian, lipsite, pe cale de consecinţă, de complexitatea evenimentului, dar pline de învăţăminte. Am îngăduinţa domniei sale să le evoc. A fost martorul lor involuntar şi a fost uluit să constate puritatea sentimentelor compatrioţilor noştri faţă de Eminescu. Prima secvenţă s-a consumat chiar la Ipoteşti, în faţa casei familiei poetului. Bătrânii se întorceau de la muncile câmpului. Erau vizibil marcaţi de efortul de peste zi şi se grăbeau spre casele lor. Dintr-odată, bătrânii încetinesc, apoi se opresc, aşează uneltele alături, se descoperă şi se înclină solemn în faţa casei. De parcă troiţă ori altă zidire creştină va fi fost acolo. De parcă poetul, sau boierul s-ar fi plimbat prin ogradă, iar ei îi dădeau cuvenitele bineţe. Nu au fost întrebaţi dacă sunt mândri că din stirpea lor s-a iscat cel care ne-a aşezat în marea cultură a lumii. Poate le scapă această subtilitate. Nu şi certitudinea că Eminescu binemerită smerita lor plecăciune. Şi luare aminte. E mult? E puţin? Cu siguranţă, gestul lor sincer şi duios e plin de învăţăminte pentru noi toţi.

Alta. Povesteşte domnul academician, că a mers la Bellu cu o delegaţie de oaspeţi străini la mormântul poetului. Nu mică le-a fost surpriza când au văzut pe mormânt un grup de copii ce păreau că se joacă. Contrariat, i-a chestionat sumar, convins de inconştienţa prichindeilor de a se juca tocmai acolo. Nu e lipsit de semnificaţie amănuntul că aveauîn mâini crenguţe de brad cu care păreau a se juca. Răspunsul lor l-a lăsat fără replică: "Dar noi îi facem plapumă din crengi lui Eminescu, să nu-i fie frig!" Nu era anotimpul teiului înflorit, se vede treaba, că desigur i-ar fi făcut plapumă din crengile lui înmiresmate, după gustul poetului. Copiii împlineau un ritual, aşezând simbolul vieţii veşnice pe cripta sa.

Rezonăm cu Eminescu în multe feluri şi la toate vârstele. Gesturi simple, emoţionante. La frumuseţea şi la puritatea lor am reflectat şi eu, alături de martorul ocular.

Mihai Dorin este conferenţiar doctor în cadrul Catedrei de Ştiinţe Socio-umane a Universităţii Tehnice “Gh. Asachi”, Iaşi

Publicitate și alte recomandări video