Caută 
1 MIN
Gelozia, Cuţă, e singura patimă, care nu produce absolut nimic, nici versuri măcar, căci ea răpeşte omului orice încredere în sine şi în obiectul în care se rezumă toată valoarea vieţii, şi în amici, şi în lume…”
„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”, aşa îl descrie Caragiale pe Eminescu la scurt timp după sfârşitul său tragic, petrecută în condiţii dubioase, ce nasc şi astăzi multe întrebări. Acesta este portretul oficial, pe care autorul Scriosorii pierdute l-a creionat colegului său de breaslă, în linii ferme, clasice, punctându-l cu câteva reflexii generoase, menite să impresioneze posteritatea. Conştiinţa lucrului bine făcut, l-a împins să strecoare printre rânduri şi alte observaţii în care Eminescu iese din cadrul medalionului turnat de la început: „Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca «Luceafărul lui – nemuritor şi rece»… Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Că Eminescu avea un temperament excesiv ducând lucrurile la extreme o ştim cu toţii. Nici nu avea cum să fie altfel. Un om perfect echilibrat, maiorescian în interioritatea şi exterioritatea lui, nu ar fi putut scrie poeziile pe care le-a scris Eminescu. Că Eminescu a fost lipsit de maniere comune, iarăşi o înţelegem. Autorul Luceafărului era prea ocupat de ce se întâmplă în forul său interior pentru a fi atent la etichetă. Nici gesturile, nici vorbele sale nu erau din cale afară de manierate. Mi-l închiui vorbind precipitat, cu poticniri, cu pauze în care febrilitatea alterna cu tăcere apăsătoare. Nu ştiu dacă era un orator perfect. Frazele sale erau razante, exprimând adevărul despre om şi despre epocă. Nu mi-l închipui nici patetic, ci mai degrabă înzestrat cu verb sarcastic, ce şfichiuia simţul comun. Emineascu era deopotrivă încrezător, dar şi suspicios. Pe moment, putea să pară un spirit naiv, uşor manipulat de către un interlocutor abil cum era Caragiale. Urmau însă introspecţiile şi reflexiile pe care poetul şi le făcea la sfârşitul zilei, derulând în minte evenimentele curente. O mulţime de replici şi de chipuri i se perindau rotindu-se în faţa ochilor; atunci anumite decupaje ambigue erau cântărite şi pe faţă şi pe dos, astfel încât neclarităţile, excesele şi naivităţile de moment, căpătau o altă tentă. E posibil ca în anumite momente grele, ţinând cont că erau colegi de redacţie, la Timpul poetul să fi făcut unele mărturisiri lui Caragiale. Poate chiar unele intimităţi. Dar, desigur, după asta, ştiindu-l uşuratic şi persiflant din fire, şi-a făcut, probabil, multe mustrări de cuget. Eminescu cunoaştea prea bine păcatele lui Caragiale, şi se ferea de el. Stând însă mereu în preajma sa, nu avea cum să-şi ascundă starile de spirit. Caragiale pomeneşte de încordare şi de accesele de gelozie ale poetului, accese care ”lăsau să se vadă – precizează el – destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească.” Asta cu atât mai mult cu cât după astfel de ieşiri, urmau prăbuşirile lăuntrice, când Eminescu se închidea în odaia lui, dormind ”dus două-trei zile”. Revenind în redacţie, poetul ”începea cu verva lui strălucită” să-i predice lui Caragiale budismul, invocând Nirvana, dar, şi pe Kamadeva, zeul indic. ”L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape, vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.” După această mărturisire, să ne întoarcem la afirmaţia de la început a lui Caragiale, şi anume: ”Am fost de multe ori confidentul lui.” Ceva nu sună prea limpede aici. Fiind suspicios şi orgolios din fire, când sceptic şi ”nepăsător ca un bătrân ascet”, când ”iritabil ca o fată nervoasă”, Eminescu nu avea cum să găsească în cinicul Caragiale, cel care îşi bătea joc de toate şi de toţi, un confesor. Adevăratul său confesor, aşa cum rezultă şi din corespondenţă purtată între ei, a fost Veronica Micle. Veronica era, într-un fel, oglinda lui, în faţa căreia poetul nu se sfia să-şi arate slăbiciunile: ”Sunt atât de bolnav şi mă simt atât de rău şi moraliceşte şi fizic, încât ştirea bună pe care mi-ai dat-o, că consiliul de miniştri ţi-e favorabil, e singura care m-a putut bucura în timpul acesta. (…) Să-ţi spun că abia mă târăsc pe picioare, că nu mai pot nici să-ncalţ, tu ai zice poate că sunt nişte desvăluiri deşarte, deşi tu ştii, Cuţică, că eu spun în genere adevărul”. Scrisoarea datează din 5 ianuarie 1880. Epistola conţine, într-un paragraf, şi autportretul moral, trasat într-o tentă apasat pesimistă, a lui Eminescu ce urma să împlinească peste 10 zile 30 de ani: ”Dar nu înţelegi tu, Veronică, că un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva pe pământ, are ca toţi oamenii în fundul sufletului necesitatea ca oricare de-a se-nchina şi de-a iubi ceva? Nu-nţelegi că pentru un suflet cât de sceptic şi cât de necredincios totuşi există necesitatea de-a iubi ceva?” Oare astfel de confesiuni i-ar fi putut face Eminescu lui Caragiale, fără riscul de-a fi persiflat?
Adevarată relaţie dintre autorul Luceafărului şi cel al Scrisorii pierdute apare tot în corespondenţa purtată cu Veronica Micle. Sentimentele care-l animă nu sunt dintre cele mai grozave: „Cu redacţia s-a întâmplat întâi, – îi scrie Eminescu Veronicăi, pe 10 martie 1880 – că peste noapte s-a schimbat tipografia, ceea ce a încurcat pentru mai multe zile afacerile – al doilea, că alături de Timpul s-a mai dat vânt unui alt ziar, Scrânciobul, devenit cotidian şi dirijat de Caragiali. Departe, dar ca noua organizare să-mi fi adus vro înlesnire, sunt din contra silit ca zilnic să scriu, căci amicul meu nu mai lucrează decât exclusiv pentru Scrânciobu său, încât am destule şi prea destule cuvinte pentru a mă plânge de el…” Ca un bun amic, Caragiale ar fi putut să-i ofere şi lui Eminescu o rubrică la noua publicaţie apărută peste noapte. Interesul lui însă era ca Eminescu să fie cât mai ocupat şi să stea în capitală. Nenea Iancu avea planurile sale… Aţa îl trăgea la Iaşi… Eminescu bănuia ceva, dar fiind peste cap ocupat cu munca la ziar, nu dispunea de timp suficient pentru a-şi răsuci cuţitul în rana care-l apăsa „Dulcea mea Cuţă – scria el -, tare mi-e dor de tine, de ochii tăi, de guriţa ta şi cu toate acestea sunt atât de plouat şi de ocupat, încât n-am vreme nici să plec pe vreo două zile la Iaşi, ca-nainte. Am sărit din lac în puţ cu schimbarea asta. Caragiali nu mai lucrează nimic şi abuzează pot zice într-un mod extraordinar de prieteşugul meu pentru el – ba mai are de gând să plece şi la Iaşi, nu ştiu eu singur pentru ce…” Şi tot Eminescu se autoconslează: ”Adio, draga Cuţă. Nu prea face cochetării şi rămâi-mi credincioasă şi cu inima, şi cu gândul, şi cu tot. De câte ori îmi spui că te împodobeşti, mă muşcă şarpele cel vechi de inimă, acela al geloziei, încât îmi trebuie toată puterea ca să rezist tentaţiunii de-a TE UCIDE ODATA TOUT BONNEMENT SARUTÂNDU-TE. Gelozia, Cuţă, e singura patimă, care nu produce absolut nimic, nici versuri măcar, căci ea răpeşte omului orice încredere în sine şi în obiectul în care se rezumă toată valoarea vieţii, şi în amici, şi în lume…”
Având în vedere aceste circumstanţe, Caragiale apare mai degrabă în postura de torţionar moral al lui Eminescu, decât de confesor al lui.
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
