Generaţia smartphone

Dimineaţa, pe la 9, ies în curte şi constat bucuros că soarele e mai prietenos decât în zilele precedente; abia mi-am scos nasul din terifiantele Povestiri din Kolîma ale lui Şalamov şi nu sunt într-o dispoziţie prea comunicativă. Dau de C., un adolescent de 14-15 ani, isteţ, cuminte, cu bun-simţ, dar nu lipsit de arţagul specific vârstei, care dispreţuieşte, nici o surpriză, înţepenirea în concepţii retardate a părinţilor şi a tuturor celor din generaţia „expirată” a acestora. Când prinde curaj, nu ezită să pufnească şi să emită, sub formă de mormăit abia reţinut, câte o judecată tăioasă. Nu ne plac aceleaşi lucruri şi e absolut firesc să fie aşa. Am, de fiecare dată, curiozitatea de a afla cum văd lumea adolescenţii de azi; mai întâi, pentru că îmi amintesc cât de dificil şi greu de suportat, întors din principiu împotriva tuturor valorilor clasice eram şi eu cu vreo 20 de ani şi ceva în urmă; în al doilea rând, pentru că mă documentez pentru ce mă aşteaptă, când băieţii mei, deja cu ambâţ şi orgoliu de pe acum, vor ajunge la etapa delicată, atât de stângace, dar plină de candoare, când nu vor fi nici copii, nici oameni în toată firea. Mă întind un pic şi rânjesc mulţumit către soare şi, ca să deschid discuţia, constat că se simte că se întoarce vara, că e sensibil mai cald azi decât în zilele trecute. C. nici nu se uită la mine, dar îşi consultă prompt smartpohne-ul (pe care îl foloseşte măcar 16 ore din 24, fără să vorbească măcar o dată), după care rosteşte, pe un ton nu doar sigur de el, ci aproape dispreţuitor: „Unde vezi tu că e mai cald? Sunt 17 grade, cum erau şi ieri, telefonul nu greşeşte!” Cu toate astea, afară e în mod evident mai cald decât a fost cu o zi înainte; numai telefonul cel deştept nu pare să îşi dea seama. Şi, dacă el nu o indică, nici puştiul de lângă mine nu o acceptă. Încerc, calm, jumătate amuzat, jumătate iritat, să-i explic absurdul situaţiei; nu am soţi de izbândă, credibilitatea mea nu are cum să o concureze pe cea a atotştiutoarei scule doldora de aplicaţii.

Nu e prima oară când constat că adolescenţii, tinerii sunt dependenţi de micul dreptunghi cu ecran. Am urmărit cu ceva vreme în urmă, în trenul dinspre Bucureşti spre Iaşi, câteva studente care nu aveau ce vorbi între ele, deşi erau colege, ci îşi mângâiau fără oprire telefoanele şi, din când în când, îşi arătau una alteia rezultatele şi le comentau minimal. Acolo, pe ecranul acela colorat de 10 centimetri pe 15, părea a se fi instaurat o lume extraordinară, bogată, captivantă, un tărâm de basm. O realitate din pixeli care o anula pe cea cenuşie a vagonului, dar şi pe aceea, mai colorată, de dincolo de geam. Nimic nu exista în afara ecranului. De acolo afli tot ce îţi trebuie: cum e vremea, deşi e mult mai simplu să constaţi pur şi simplu; când trebuie să bei apă şi câtă (da, există o aplicaţie şi pentru aşa ceva), deşi te poţi ghida după banala senzaţie de sete; câte calorii arzi dacă mergi până la toaletă; câţi kilometri ai până la destinaţie şi cu ce viteză merge trenul; câţi decibeli măsoară zgomotul din vagon şi ce intensitate are lumina; ce mai fac Magda şi Robert, ce omletă cu ciuperci a mai gătit vecina, care sunt ultimele bârfe legate de profesorul X; eşti la zi, nici nu te mai afli în tren, ci oriunde îţi doreşti; orice se poate afla se poate afla dintr-un smartphone: tot ce îţi trebuie şi mai ales tot ce nu îţi trebuie. Nici nu mai e nevoie să ai abilităţi, cunoştinţe, voinţă, dorinţe, ambiţii; telefonul îţi rezolvă orice nelinişte, orice problemă cu sutele sale de aplicaţii şi jocuri. Oare cum s-a putut trăi fără aşa ceva? Asta trebuie să explice concepţiile înguste ale celor bătrâni (aici intră, cu îngăduinţă, toţi cei săriţi de 35-40 de ani).

De câţiva ani, îmi dau seama că există ceva care desparte categoric generaţia mea de cele mai necoapte: nu e vorba de faptul că noi ne-am născut înainte de 1989, că am gustat şi ceva din comunism, deşi am făcut-o cu ingenuitatea copilului. Nu e vorba nici măcar de faptul că, în lipsa televizorului, un cub din lemn aproape inutil în anii ʼ80, noi ne-am imaginat propria lume, ne-am construit, prin joc şi lectură, propriul univers. Deşi şi acesta e un aspect foarte important, câtă vreme acum lumile colorate se află la o apăsare de buton distanţă; ce mai contează că ele sunt false? În orice caz, imaginaţia noastră, valorile noastre, cultura noastră, sensibilitatea noastră şi inteligenţa noastră s-au format, în mare măsură, prin jocul direct (cel mai elementar: pui mâna pe o jucărie şi îţi imaginezi un scenariu, baţi mingea, joci lapte gros etc.) şi prin lectură. Lumea de cuvinte e mult mai bogată decât lumea imaginii-stas de azi. Noi suntem ultimii supravieţuitori ai generaţiei Gutenberg. Ce ştim şi cât ştim – am obţinut cotrobăind prin cărţi. Lectura e o formă de explorare: porneşti în necunoscut, ştii ce îţi doreşti să găseşti, dar, până să ajungi acolo, descoperi vrute şi nevrute. Toate folositoare, în fond. Căutarea în sine e mai importantă decât punctul final al călătoriei. Mulţi, prea mulţi dintre adolescenţii şi tinerii de azi sunt primele produse ale generaţiei smartphone: pentru ei, orice răspuns e la o mişcare din deget distanţă; orice căutare e din start un capăt de drum, aventura, singura care formează, care antrenează mintea, este eliminată; pozele pe facebook pot înlocui cu succes întâlnirile reale, conversaţia pe Whatʼs up ţin loc de dialoguri faţă către faţă, Wikipedia înlocuieşte cu succes biblioteca. Mă bucur că am copilărit în anii ʼ80, când toţi aveam aceleaşi jucării, ronţăiam aceeaşi ciocolată sub formă de banană, făinoasă, rumegam aceleaşi gume crocante sub formă de ţigară, jucam aceleaşi jocuri, suficient de diverse ca să nu ne plictisim niciodată şi citeam aceleaşi zeci şi zeci de cărţi. Ceea ce ne deosebea era imaginaţia abundentă. Cu toţii o aveam.

Am totuşi încredere sau măcar speranţă: ceva poate o ieşi şi de aici. O formă de imaginar sărac, un univers deşi aparent opulent, dar în fond repetitiv vor crea o plictiseală de realităţi gata confecţionate şi vor stârni cumva o revoltă împotriva acestor forme de lenevire a gândirii. Pentru că, în mod evident, adolescenţii smartphone se plictisesc. De aici le va veni, dacă va veni, salvarea.

Nu îmi scapă tonul bătrânicios al acestor comentarii. Cum să-l îndulcesc? Poate mărturisindu-mi păcatul: deţin şi eu un smartphone. Pe care îl folosesc în toate chipurile posibile.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”