Gravitaţia

M-am îngrozit de mine însumi şi lunecând mereu dintr-o parte în alta a lamelei trăiam intens senzaţia că, iată-iată, acum-acum mă voi prăbuşi în gol. Dar gravitaţia e gravitaţie. Dacă aici, pe Terra, forţa gravitaţională acţionează direct proporţional cu masele celor două corpuri aflate în mişcare şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele, la noi, pe Andromeda, pătratul distanţei devine cub sau sferă (uneori, ţinând cont de faptul că spaţiul e relativ, distanţa e exclusă din formulă), în schimb se ia în calcul o a treia componentă: constanta Psi sau conştiinţa vidului încorporată în masa corpurilor golite de mişcare. După părerea mea, e o absurditate să conferi proprietăţi psihice lucrurilor amorfe ce stau suspendate în gol, indiferent dacă avem de-a face cu un gol fizic sau unul de natură sentimentală. Asta pe de o parte. Pe de alta, forţa psihică e una variabilă şi atunci de unde atâta constanţă?! Acum eşti pătruns de o anumită stare, peste câteva clipe de alta. Sau chiar în acelaşi moment poţi fi pătruns de stări contradictorii. Dacă lamela în care sunt expus s-ar fi aflat pe Andromeda, exista riscul ca din capriciul acestei forţe să fi fost propulsat în hău sau într-o altă dimensiune. Aici, gravitaţia e o lege bătută-n cuie cu care să te joci de-a baba oarba, zău aşa. Cum poate, deci, m-am întrebat, forţa psihică sau conştiinţa unei persoane aflate undeva într-un anumit  timp şi un anumit spaţiu acţiona asupra gravitaţiei universale?! Mi-am exprimat nedumeririle în scris şi le-am trimis pe cale oficială, sesizând guvernul şi ministerul de resort. Am aşteptat o lună, două, dar n-am primit nici un răspuns. Am căutat pe net numărul de mobil al ministrului instrucţiunii publice şi l-am sunat de-ndată. Bineînţeles că mi-a răspuns, după cum mă aşteptam, robotul de serviciu. La început, faptul acesta m-a enervat. Eu voiam să stau de vorbă cu ministrul, nu cu roboţii săi. Trebuie să recunosc încă m-am enervat degeaba. La noi, pe Andromeda, miniştri sunt nişte tâmpiţi, care învârt tot felul de afaceri dubioase şi se ţin de curvăsării şi beţii. Toată treaba lor o fac roboţii de serviciu. Care sunt, în esenţa lor, aş putea spune, nişte spirite docte. Robotul de la instrucţiune mi-a explicat de-a fir a păr cum e cu legea gravitaţiei. A folosit un limbaj atât de elevat, încât am rămas profund impresionat de elocinţa sa, chiar dacă nu am înţeles nici până azi mai nimic despre modul cum această constanta Psi acţionează asupra legii atracţiei universale, comprimând sau, dimpotrivă, dilatând spaţiul şi deformând perspectiva.

După lungi discuţii, am convins robotul că forţa Psi e o variabilă de natură subiectivă ce nu poate fi evaluată decât pe calea intuitivă şi nu deductivă, pe care, în mod firesc, nu ar trebui s-o luăm în calcul. Fără a sta prea mult pe gânduri, apelând la sofistică, dar şi la diplomaţie, robotul ministerial mi-a dat dreptate, zicându-mi că sesizarea mea era corectă, că într-adevăr constanţa Psi e o forţă variabilă, dar o variabilă constantă, prin urmare influenţa ei trebuie luată în calcul, asta cu atât mai mult cu cât aceasta se manifestă nu în prezenţa, ci în absenţa câmpului ancestral. Am stat şi am rumegat această frază întorcând-o şi pe faţă şi pe dos, dar n-am reuşit să ajung la esenţa ei, dacă o fi avut ea vreo esenţă. Simţindu-mă că stau în cumpănă, robotul a marşat şi mai mult pe logica sa abracadabrantă, cufundându-mi raţiunea, mă rog, mintea într-un vertij de afirmaţii şi negaţii ce se anihilau reciproc, golindu-mi, ca să zic aşa, mintea de orice urmă de intelect. Cum să vă spun, la noi pe Andromeda, roboţii sunt foarte perverşi. E bine să nu ai de-a face cu ei. L-am înjurat în gând, continuând, totuşi, să-i ascult poveţele. Puteam, desigur, să-l iau peste picior, dar nu se ştie care ar fi fost urmările. Roboţii oficiali sunt extrem de orgolioşi. Dacă i-ai călcat pe bec, te urmăresc îndeaproape, inducându-ţi un anumit tip de coşmaruri, a căror menire e să-ţi facă conştiinţa zob. Identitatea lor e cu totul incertă. Ei nu sunt decât simple imagini animate, entităţi fantasmagorice, înzestrate, ce-i drept, cu inteligenţă atât de perversă şi subtilă, încât orice ai face nu le poţi veni de hac, nici apelând la raţiune pură, nici la intuiţie, nici la psihanaliză, nici la alte mijloace pentru ieşirea din impas. Fiind doar simple năluciri, se multiplică şi se deplasează cu o viteză incredibilă dintr-un loc în altul, astfel că atunci când şi-au pus în cap să-ţi facă rău, nu mai ai nici o scăpare. Îi vei vedea roind până şi-n vis. Ştiind cu cine am de-a face, am stat în banca mea, căutând să nu-l calc, cum se spune, pe bombeu. Cu alte cuvinte, am tăcut mâlc şi i-am ascultat pălăvrăgeala până la capăt.

„Întotdeauna absenţa, a continuat cu un aer doct interlocutorul meu ministerial ondulându-şi vocea, e mai puternică decât prezenţa. Închipuie-ţi, Emin, mi-a explicat el – de unde îmi ştia numele nu pot să-mi dau prea bine seama, diminutivul acesta îl folosesc doar eu când mă alint?! -, că ai în dreapta ta un munte şi în stânga o prăpastie. Ce te va înspăimânta mai mult, prăpastia sau muntele? Prăpastia, desigur. Pentru că dacă vrei să ajungi pe vârful muntelui va trebui să depui un efort considerabil, pe când dacă vei alege să te arunci în hău, nu va trebui să depui nici un efort, ci doar să-ţi învingi teama de-a te arunca în hău. Aşa şi cu prezenţa, şi absenţa. Prezenţa trebuie trăită, absenţa doar intuită, ai înţeles?! Prin urmare, absenţa forţei psihice în spaţiu perturbă câmpul gravitaţional, devenind o constantă, cel puţin aici, pe Andromeda. Aşa se întâmplă şi cu Atotputernicul, care creează mereu şi mereu alte lumi în timp şi spaţiu, lărgind mereu limitele orizontului cunoaşterii absolute. Prezenţa lui, desigur, e de netăgăduit. Dar absenţa lui devine o forţă copleşitoare, care atrage tot ce e creat înapoi în hău. Şi viceversa.”

„Şi viceversa?”, am îndrăznit să-ntreb, ieşind din muţenia-mi autoimpusă.

„Da", viceversa, a răspuns, pe un ton uşor conspirativ robotul, ca şi cum s-ar fi ferit sau i-ar fi fost teamă să vorbească până la capăt.

”Adică?”, l-am chestionat.

„Adică, a continuat cu aceleaşi inflexiuni în glas interlocutorul meu, aduce din haos increatul sub diferitele sale forme şi-l propulsează din spaţiul potenţial în cel real. Odată propulsat aici, din spaţiul inexistent în cel existent, Atotputernicul îşi ia mâna, cum se spune, de pe lucrurile create şi dispare din lume, lăsând fiecărei fiinţe, fiecărei particule să-şi decidă singură destinul. Retragerea lui din lume creează o forţă, care prin negaţie şi prin absenţă suplineşte până la un punct prezenţa sa în lume, într-un echilibru uşor ambiguu, dar desăvârşit. Înţelegi?”

Desigur, nu înţelegeam prea bine toată sofistica aceasta, dar, ca să scap de insistenţa sa, am zis că da, înţeleg.

„Aceasta e constanţa Psi. Absenţa care ţine, cum să-ţi spun, loc de prezenţă. Prin urmare, lipsa care e totuna cu adaosul”, a conchis interlocutorul ministerial.

Am trăncănit cu el la telefon vrute şi nevrute, începând cu starea vremii şi terminând cu pronosticul viitoarelor alegeri prezidenţiale. Mi-a dat anumite indicaţii asupra modului cum propria mea conştiinţă ar putea avea o influenţă asupra alegerilor ce vor urma.

„Doreşti să îndoi o furculiţă de la distanţă, o poţi îndoi. Doreşti să lăţeşti tigaia, o poţi face foarte simplu. Vrei să-i conferi ceasului tău o formă curgătoare, ca în celebrele tablouri ale lui Dali, o poţi face fără prea mare efort. Doreşti să influenţezi alegerile sau loteria, o poţi face foarte simplu apelând la forţa pe care o degajă golul tău lăuntric.” 

Nu doream să influenţez nici un fel de alegerile prezidenţiale, politica nu mă interesa. După cum nu mă interesa nici loteria, şi nici posibilitatea de-a îndoi furculiţele de la distanţă sau a lăţi tigăile prin forţa privirii. Golul meu lăuntric însă mă interesa. Şi mă interesau şi tablourile lui Dali, unde materia se deforma sub puterea visului. Aş fi vrut să trăiesc în interiorul lor. Să pipăi formele ondulatorii. Dar oare era posibil să trăiesc acolo, în lumea aceea abisală!? 

„Da, desigur, am auzit vocea robotului, totul e posibil. Poţi trăi într-o lume care să funcţioneze după legile daliniene. Asta e posibil, oricând. Alege titlul tabloului şi eu, dacă doreşti, te voi transborda, prin intermediul constantei Psi, în interiorul lui. Ce alegi, Moarte şi erotism, Girafa în flăcări, Persistenţa memoriei, Metamorfoza lui Narcis sau celebrul Autoportret moale cu şuncă prăjită?”

„Autoportret moale cu şuncă prăjită,” am zis.

”Bine, mi-a răspuns interlocutorul meu, închide ochii şi te vei trezi în interiorul lui!”

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist