Greul abia începe

Demisia lui Victor Ponta ar fi trebuit să se producă de mai multă vreme. Dacă ar fi fost om de onoare, Ponta ar fi demisionat încă de acum trei ani, când a izbucnit scandalul plagiatului. A ales atunci să joace cartea sfidării, a negat evidenţele şi a găsit complici (de la Ecaterina Andronescu, la efemerul ministru al educaţiei Liviu Pop) care să muşamalizeze cazul. Au fost şi alte situaţii când se impunea o demisie, de n-ar fi să amintesc decât sabotarea votului diasporei, eşecul usturător de la prezidenţiale şi, recent, punerea sub acuzare pentru fapte de corupţie. S-a dovedit a fi un personaj extrem de toxic prin aroganţă, insolenţă, agresivitate şi prin amestecul de tupeu şi laşitate. Ca şi maestrul său Adrian Năstase, era în realitate ostil exerciţiului democratic, eticheta drept „propagandă” posturile de televiziune sau publicaţiile care nu-l agreau (şi asta în condiţiile în care a avut două canale TV, Antena 3 şi România TV, care au fost efectiv oficine guvernamentale!). A tratat cu dispreţ opoziţia, pe Alina Gorghiu a făcut-o în mai multe rânduri „isterică” şi a acuzat-o că „îşi ridică poalele în cap” (într-o democraţie occidentală, un politician care vorbeşte aşa despre o femeie ar fi trimis urgent la plimbare). A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a decredibiliza justiţia şi a o împiedica să-şi facă treaba, pretinzând spre exemplu că din cauza anchetelor DNA nu se pot realiza investiţii în infrastructură. Se declara gata sa părăsească fotoliul de premier „dacă e cineva mai bun decât mine” (şi, ca un făcut, nici un pesedist nu ridica mâna să se ofere voluntar). Era în permanenţă însoţit de un bodyguard (acelaşi) la Parlament, la Cotroceni, la palatul Victoria, adică în locuri unde, în mod normal, nu risca să înfrunte mari primejdii: ba chiar l-am văzut, la un congres al femeilor din PSD, străbătând sala flancat de eternul bodyguard, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva să-l sufoce, într-un acces de efuziune entuziastă, Olguţa Vasilescu ori Rovana Plumb. Cât despre minciunile pe care le-a proferat şi care arată că e grav bolnav de mitomanie, ele sunt nenumărate, de la – iau două la întâmplare – declaraţia cum că la Miami e mai ieftin decât la Mamaia, până la afirmaţia că atunci când soţia ambasadorului Olandei a fost internată într-un spital bucureştean a trebuit să fie evacuat un etaj întreg. S-a agăţat de putere, încercând cu disperare să-şi păstreze fotoliul până la alegerile de anul viitor. Premierul penal care a condus „cel mai cinstit guvern” a format cu Gabriel Oprea un tandem sinistru. În ce-l priveşte pe acesta din urmă, să nădăjduim că va dispărea cu totul din viaţa politică românească. Dar nici Victor Ponta nu cred că merită o soartă mai bună.

Marile manifestaţii din această săptămână, declanşate de o cumplită tragedie, sunt semnul unei schimbări profunde în mentalul colectiv şi cu deosebire în mentalul unei anumite generaţii. Evident, nu numai Ponta, Oprea sau Piedone (acest caraghios care, culmea!, avea şanse teoretice să câştige primăria Bucureştiului) sunt în cauză, ci un întreg sistem şi, implicit, toată clasa politică. Manifestanţii s-au arătat intoleranţi faţă de impostură, corupţie, laşitate, iresponsabilitate, au arătat că refuză un anumit mod de a înţelege şi a practica politica. Până la un punct, manifestaţiile din aceste zile amintesc de mişcarea „indignaţilor”(nume ce îşi are originea în titlul unei cărţulii a lui Stéphane Hessel, Indignaţi-vă, care a cunoscut un uriaş succes). Mişcarea a apărut în Spania şi s-a poziţionat din start ca ostilă parlamentarismului şi alternanţei la putere a două partide principale (bineînţeles, apar şi alte teme – lupta anticorupţie, necesitatea democraţiei directe, privilegierea unor măsuri sociale etc.). „Indignaţii” s-au manifestat în ultimii trei-patru ani, cu mai mult sau mai puţin succes, şi în alte ţări occidentale. Ceea ce li s-a reproşat este că, în afara bunelor intenţii, n-au propus soluţii coerente, eşuând într-un discurs stereotip cu accente populiste. Mai mult, au creat un climat care a făcut posibilă ascensiunea unor partide de extremă stângă – Podemos în Spania, Syriza în Grecia, partidul lui Mélenchon în Franţa.

Şi la noi, aşadar, „strada” s-a săturat de actuala clasă politică şi nu văd cum nu poţi să nu-i dai dreptate. Mi-ar trebui multe coloane de ziar dacă ar fi să întocmesc o listă cu figurile (era să folosesc un termen neacademic: „mutrele”) care mi se par insuportabile. Iată, e joi dimineaţa şi, înainte de a-mi scrie articolul, mai trec de la un post de televiziune la altul, ca să iau „pulsul” zilei. Pe cât de impecabil, ca ţinută şi substanţă a informaţiei, este Digi 24, pe atât de abject şi de manipulator este România TV. Senatoarea Cristiana Anghel e pusă pe scandal, tună şi fulgeră, nu-l lasă să vorbească pe interlocutorul (Răzvan Orăşanu) care vrea o discuţie decentă şi constructivă. Puţin mai târziu apar agitatul deputat Ioan Ghişe, sumbrul colonel (r) Mircea Dogaru şi traseistul profesionist Sorin Ilieşiu, cu teorii delirante (a propos, şi inefabilul Mugur Ciuvică a susţinut că revolta a fost opera… băsiştilor). Se apasă pe ideea că se urmăreşte „denigrarea” bisericii. O crainică citeşte înflăcărat mesaje (autentice?) de pe internet, totul pentru a ne convinge că demonstraţiile sunt îndreptate de fapt împotriva lui… Iohannis. Apare insistent anunţul („din surse sigure”) că la manifestaţia anunţată pentru ieri seară preşedintelui i se pregăteşte ceva. Diversiunea e grosolană, dar e şi periculoasă.

În chip fatal, romantismul străzii va intra în conflict cu imperativele pragmatice ale momentului. Clasa politică nu se poate schimba peste noapte  şi nu putem porni, pocnind din degete, de la zero. A-i face să plece pe indezirabili cere timp. Să-i dăm, odată în plus, credit preşedintelui şi să admitem că a fost sincer când a declarat, în atâtea rânduri, că îşi doreşte un alt fel de a face politică. Nici nu prea avem altă variantă raţională. Intrăm, altfel, într-o aventură care poate părea spectaculoasă, dar care riscă să se sfârşească prost.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor