Haznaua mediatică

Într-un mod greu de explicat, dar plin de semnificaţii, termenul turcesc de hazna, care semnifică visteria cu bani, a căpătat în româneşte un sens peiorativ făcând referinţă la locul ferit unde gospodarul adună reziduurile de orice natură. Natura stihinică şi olfactiv agresivă a acestor locuri din gospodăria tradiţională şi-a găsit, din nefericire, o iritantă ilustrare în mecanismele mediatice de manipulare prin intermediul cărora mercenari cinici infestează spaţiul public cu otrava comentariului lor mincinos şi imoral, plătit din şi pentru hazna. Mă simt dator, ca istoric, să le reamintesc cititorilor mei că toate aceste hiene mediatice de azi, lipsite de ruşine, sunt mutanţii contemporani ai unui personaj toxic afirmat deplin, culmea, abia după ce perechea dictatorială pe care o slujise umil a dispărut în neant şi care a fost prezent, peste două decenii, în spaţiul public pe care la agresat nestingherit.

În ciuda reţinerii cu care oamenii decenţi vorbesc despre el, Corneliu Vadim Tudor ar merita o atenţie mai specială, chiar dacă astăzi e complet zaharisit, pentru ceea ce semnifică el, dintr-un punct de ve­dere oarecum epidemiologic, pe scena publică românească. Şi pentru a identifica mai uşor leacul pentru cangrena morală şi profesională în care se zbate azi presa cumpărată. Şi, cum spuneam, mânjită!

În primăvara anului 1990, din iniţiativa celor care luaseră puterea în România (Iliescu, Brucan, Roman, Militaru) în condiţii care au rămas tenebroase până astăzi, este lansat şi legitimat discursul agresiv-contondent al pre­sei devenită, după scenariul obişnuit bolşevic, instrument de manipulare a maselor şi de extincţie a opoziţiei politice. Într-o veche tradiţie a presei violente interbelice pusă pe extorcare şi pe asasinarea pamfletară, mincinoasă şi calomnioasă a rivalilor (celebrul „şantajul şi etajul” al lui Pamfil Şeicaru, bunăoară) tradiţie pe care puritanismul ipocrit şi limba de lemn nivelatoare a propagandei din presa comunistă o făcuse dispărută, noua putere deschide baierele haznalei imunde a atacului politic contondent şi vezicant cu intenţia de a-şi lichida adversarii politici (Regele, partidele istorice, intelectualii, tinerii rebeli). Întâi prin ziarul de partid „Dimineaţa” sub comanda lui Stelian Moţiu şi apoi, cu aprobarea olografă a lui Petre Roman, printr-o nouă publicaţie ce marca revenirea găştii de haidamaci jurna­listici a fostei „Einsatzgruppe” de terorism intelectual din anii 80 care, sub comanda jandarmului cultural Eugen Barbu, în „Săptămâna”, demolase şi mozolise tot ce fusese moralmente şi cultural valoros în lumea românească. Lua astfel naştere „România Mare”, cea mai toxică, agresivă, nedreaptă şi manipulatoare publicaţie a regimului Iliescu. Această zoaie mediatică, urât mirositoare, dar fascinantă pentru spiritele slabe, asemenea unui buboi purulent de la care nu-ţi poţi lua ochii, căreia i s-au alocat consistente fonduri publice, prin subvenţii şi abonamente obligatorii pentru tot ce purta uniformă în România, a fost trambulina şi, finalmente, spânzurătoarea unui personaj care până atunci fusese doar un umil servitor la curţile marilor puşlamale ideologice (Adrian Păunescu şi Eugen Barbu) făcându-şi veacul ca animal de companie şi pe lângă generalii de securitate (Pleşiţă, Vlad, Merce) la chefurile cărora o făcea pe clov­nul. Într-adevăr, „România Mare” va fi pe veci legată de numele lui Alcibiade, alter-ego-ul publicistic demolator şi vituperant, mincinos şi biciuitor, imoral, câteodată haios al lui CVT.

Cum a putut totuşi un versificator agramat, un jurnalist nesărat, dovedit ca plagiator, un pupincurist de duzină care de-abia ajungea cu buzele lui ţuguiate la dosul încreţit al „Savantei”, să se dea peste cap şi să devină un politician influent, şantajist infatigabil având la dispoziţie cel mai temut instrument de maculare publică din România, pamfletar acid şi surprinzător, citit în secret, pentru elucu­braţiile sale delirante şi neaşteptate, chiar şi de obraze subţiri, om politic pus pe băşcalie şi scandal ale cărui imprecaţii maladive, nervoase, amplificate de diabet, au putut părea bieţilor prostovani lejer alfabetizaţi din galerie, veritabile discursuri catilinare de unde şi porecla – infamantă pentru memoria adevăraţilor retori din trecut – de „tribun”? E greu de explicat, într-adevăr!

În mod cert mediul tulbure şi confuzia valorică din ultimele două decenii i-au fost favorabile. Apoi atmosfera generală de laxism moral şi ideea criminală că libertatea înseamnă o pierdere completă de repere, o transgresare tupeistă a tuturor barierelor (care sunt, câteodată, totuşi, şi coduri de conduită) o adevărată, dorită şi aşteptată, „desfrâ­nare”. (Andrei Pleşu a vorbit suficient de expresiv şi expli­cit despre adevărata obscenitate publică precum şi de relaţia cu personajul de mai sus, ca să nu mai fie nevoie să reiau tema). A mai fost vorba, de asemenea, de buna stăpânire a unei anumite tehnici de persiflare activă şi băşcălie agre­sivă, tipic valahă, pe care personajul o avea nativ şi pe care acum a putut să o transforme nestingherit în stilistică publică (de unde impresia falsă a profanilor că ar avea vreo urmă de talent literar). Lipsită de un cod moral, societatea românească s-a încovoiat neputincioasă în faţa tupeului dezlănţuit şi a agresivităţii câteodată contondonte la propriu (vezi scandalul făcut în Parlament la citirea discursului de condamnare a comunismului!) a impenitentului imprecator. Faptul că avalanşa de flagrante încăl­cări ale legii (ultraj, calomnii, atacuri, escrocherii, şantaje, infracţiuni economice, negaţionism sau discurs rasist) au rămas nesancţionate de o justiţie impotentă şi complice la acest profund şi iritant derapaj moral al societăţii româneşti mă face să mă gândesc la o pandemie. Multă lume nu numai că nu l-a dezavuat pe CVT, dar s-a şi complăcut, complice, în marea lui bălăcăreală. Neaşteptat şi trist, mulţi s-au regăsit în falsa lui virilitate, în dezinvoltura cu care vitupera pe oricine, în „curajul” lui de a spune lucruri de nespus, în tupeul lui zgomotos şi obscen părând că o secţiune importantă din societate este la fel, chiar dacă nu îl şi urmau efectiv la vot. Nu în ultimul rând, s-a dovedit că a fost portavocea poliţiei politice ceauşiste şi multe dintre făcăturile lui jurnalistice cu minciuni, invenţii şi răstal­maciri pot fi astăzi găsite în forma primară a denunţurilor spurcate care distrugeau vieţi şi destine în anii dictaturii. Dosarele de la CNSAS ale unor mari oameni de carte (Steinhardt, Noica printre alţii) au în alcătuirea lor astfel de denunţuri criminale care sunt articulate pe logica minci­noasă, pe intoxicare şi ură, pe calomnie şi trădare exact la fel ca textele din „România Mare” ceea ce pe mine mă pune pe gânduri. Cât despre „investitorii” arabi, de teapa lui Hayssam, care i-au salvat revista şi partidul printr-o suspectă infuzie de capital când era la ananghie ce să mai spui?

Imorală ea însăşi în mare parte, opinia publică l-a perceput pe CVT drept un clovn şi asta a făcut ca acest tip de discurs contondent, mincinos, manipulator şi neruşinat să emuleze fără ca oamenii să înţeleagă pericolul mortal pe care această anomalie morală îl reprezintă pentru civilizaţie. Nepedepsită, pandemia scoate acum oameni în stradă. Şi nu toţi sunt plătiţi. Dar toţi se adapă din hazna!

Publicitate și alte recomandări video