Hipoinflaţia şi hiporealitatea

E fără precedent: am ajuns la o rată a inflaţiei de doar 1,5 %, ceea ce miroase mai curând a deflaţie, precum în mai toată Europa. Scăderi ale preţurilor, de altfel, sunt vizibile cu ochiul liber, amestecate cu creşteri haotice. Economia noastră este în derivă. Din păcate, nu avem o metodă precisă de calcul a ratei inflaţiei. Aceasta este precum tensiunea sângelui în organism, reflectă starea de ansamblu a organismului economic, respectiv a celui uman. Deflaţia semnifică o scădere a nivelului general al preţurilor, dar care însoţeşte o cădere a producţiei, a PIB-ului. E clar că românii nu mai au putere de cumpărare, pentru că, pur şi simplu, au sărăcit. Deci cererea solvabilă a scăzut, producătorii încearcă să se reorienteze spre export, iar piaţa internă slăbeşte tot mai mult.

În dorinţa de a stimula economia de credit, Banca Naţională a tot scăzut nivelul dobânzii de referinţă până la 3%, dar băncile comerciale nu s-au arătat sensibile, menţinându-şi propriile dobânzi la creditele acordate în aval mult peste ceea ce oferă piaţa europeană. Nimeni nu mai ştie câtă monedă se află în circulaţie, sub diferitele forme ale acesteia, inclusiv monedă virtuală. Monetarismul a devenit obsolescent. Guvernul aruncă cu pomeni electorale, dar nu are o politică fiscal-bugetară articulată şi cât de cât favorabilă pentru investitori, în timp ce investiţiile publice tind spre zero. Cu toate acestea, vom încheia anul cu o rată de creştere economică situată cam la acelaşi nivel cu inflaţia, adică undeva în jur de 1,5%. Nu se întrevăd de nicăieri, însă, determinanţi ai unei creşteri sănătoase, sustenabile. Pentru că sistemul nostru economic şi social este destructurat, dependenţa de capitalul străin este decisivă, continuăm să ne împrumutăm lună de lună etc.

Ceea ce surprinde în contextul volatilităţii extreme a pieţelor valutare, al circulaţiei eretice a capitalurilor, este relativa stabilitate a cursurilor de schimb şi nu mă refer doar la valutele mari, ci chiar la leul nostru. Cred că asta se poate explica, în cazul valutelor puternice prin compensarea care se produce prin fuga capitalurilor în condiţiile în care toate marile blocuri valutare încearcă să practice devaluarea competitivă, pentru a-şi stimula exporturile, iar în cazul leului, prin intervenţiile apreciative ale Băncii Naţionale. Este de remarcat în context divergenţa crescândă dintre politicile americane şi cele europene, ceea ce ne afectează desigur şi ne poate aduce surprize în următorii ani. (vezi studiul Geostrategia economică şi politică a pieţelor valutare, de Răzvan Furtună, în ”Foreign Policy”, oct.-nov., 2014)

În doze mici, inflaţia e un semn de relansare, însoţeşte creşterea şi chiar o stimulează. Dar când ea tinde spre zero, însoţeşte mai degrabă stagnarea. Exporturile pot fi o cale de relansare (Germania exportă jumătate din PIB), dar noi şi importăm masiv şi dispensabil, iar agoniseala de pe exporturi nu o reinvestim pentru a produce mai mult, ci fugim cu ea prin paradise fiscale. Nu e nimic durabil în asta. Ratele de schimb sunt bune, salariile relativ mici, deci competitive, nici cu energia nu stăm chiar rău, dar productivitatea e undeva la 40% faţă de media U.E. Rău stăm şi cu lichidităţile, deşi s-au redus şi rezervele minime obligatorii, masa monetară fiind totuşi limitată în mod controlat, iar dobânzile atât de ridicate.

Parafrazând pe Thomas Mann şi pe comentatorul său Paul Cantor, dacă hiperinflaţia produce o aşa-zisă hiperrealitate, atunci hipoinflaţia actuală produce o ”hiporealitate”, în care ne bântuie acelaşi nihilism, trăim sub posibilităţi, ca o colectivă moluscă, într-o angoasă existenţială şi ne risipim sau dăm înapoi ca racul şi ne ascundem ca struţul. Dacă hiperinflaţia din Germania Republicii de la Weimar a condus la aberanta idee a supraomului (de inspiraţie nietzscheniană), acum ar trebui să lansăm conceptul de suboameni? Tot se vorbeşte despre intrarea într-o eră postumană, de când Michel Foucault ne-a anunţat că şi omul a murit… Nu poate fi nicicum cea mai bună politică; cel mult un paradox. Aşa putem rămâne cel mult o piaţă de desfacere. Tot nu avem nici o strategie de relansare cât de cât credibilă şi asumată, nu avem obiective, nu avem programe, sau dacă le avem nu le respectăm. Sunt numai aşa, pentru campanie, sau pentru ochii unor ”superstrăini”…

Nivelul de bunăstare, de satisfacţie reprezintă un raport între ceea ce avem şi ceea ce ne dorim. Deci singura şansă de îmbunătăţire pare să fie reducerea dorinţelor, a aşteptărilor, în manieră buddhistă. Asta nu face decât să confirme încă o dată incredibila noastră capacitate de îndurare, suprarealistă aş spune. Noi avem propria realitate, ca un samadhi-tank (un recipient în care se retrag unii americani şi li se atrofiază simţurile pentru a deveni mai fericiţi), avem propriul ritm în istorie, care seamănă mai mult cu învârtitul mămăligii. Nu avem prea multe atuuri în hiperconcurenţa globală, nici avantaje comparative, competitive, sau cumulative. O barcă în bătaia vânturilor, valurilor… Ţărmul nostru l-am vândut şi l-am părăsit. Nu mai avem nici un liman interior în condiţiile pierderii accelerate a credinţei şi a speranţei. Or, ştim că realitatea în care trăim e generată interior, iar ea nu poate fi mai frumoasă decât ne este lăuntrul. Un abis.

Am auzit un preot la radio spunând că învierea vine ”dintr-o suprarealitate, din altă lume”. Nu cred. Ţuţea spunea că ”realitatea este Dumnezeu”. Iar Dumnezeu este pretudindeni, deci şi învierea este în noi, în destinul nostru şi e posibilă încă din lumea aceasta. Iisus Hristos ne-a dat destule exemple. Părintele Teofil Pîrîianu spunea, în acest sens, că ”noi nu suntem candidaţi la înviere, ci la înălţare”. Astfel încât, fără a mai aştepta prea mult, în mod fatalist, ar trebui să ne apucăm să muncim temeinic încă de aici şi de acum, asigurându-ne astfel un viitor. Căci prea mult am trăit, într-o dezordine redutabilă, la marginea istoriei, la periferia Cosmosului. Avem nevoie de mai multă demnitate şi onoare brâncovenească. Avem nevoie să stăm mai drepţi atât în Biserică, cât şi în faţa duşmanului, sau a şefului. Să prezentăm faptele voastre, fără prea multe plecăciuni şi obedienţe inutile. Pe Dumnezeu nu-l putem linguşi. Nu putem fura şi mântuirea.

Tiberiu Brăilean este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi 

Publicitate și alte recomandări video