Caută 
3 MIN
Ziarul de Iaşi lansează o provocare măcar de sociologie, dacă nu de filozofie; ca să faci faţă, ori eşti sufletist într-una din cele două tagme (căci, altfel, poţi păstra pentru tine consideraţiile de gen), ori te pregăteşti ca lumea, ca să răspunzi cel puţin convenabil.
Nerecunoscându-mă ca aparţinând, decis, nici uneia din nobilele grupări amintite şi neavând (în decembrie!) nici destul timp pentru o analiză cu rezultate pe măsura utilităţii publice, m-aş mărgini la o sumară înşiruire, tematică, de fapte banale dintr-un bilanţ personal. S-ar putea, totuşi, ca, în anumite privinţe, în următoarele să se regăsească şi alţii.
1. Eu, sigur m-am schimbat, ca (aproape) toată lumea, de altfel! Singurele situaţii în care sunt contrazis pe tema în discuţie sunt întâlnirile cu foşti studenţi şi doctoranzi de la Galaţi şi de la Bacău; aceştia, atunci când ne revedem (cam de două ori pe an), se miră, periodic: „Aţi rămas neschimbat, Domnule Profesor!” şi, atunci, mă gândesc că respectivii se aşteptau: a) să mai slăbesc/ să mă mai îngraş; b) să mai scad în înălţime; c) să nu-mi aduc aminte cum îi cheamă (?); d-z) etc., din aceeaşi familie.
2. Poate m-am schimbat în bine?
a) O anumită întâmplare recentă mi-a conştientizat faptul că nu mai trăiesc teroarea lipsei de alimente de dinainte de 1989, un lucru destul de important pentru cineva care a fost „intern” ca elev şi ca student, mâncând la cantină aproape zilnic pe ne-săturate, iar, apoi, a suportat, în perioada aşa-zisei raţionalizări a alimentelor de bază, umilinţa pândei prin cartierul locuinţei sau în împrejurimile Institutului: „Unde se dau cartofi? Aici s-a făcut coada la ouă? Unde se aşteaptă să aducă ulei (sau unt)? Când putem lua raţia lunară de carne?”. Trebuie să ai însă o anumită vârstă ca să înţelegi ce însemna să aştepţi, uneori chiar câte o oră, ca să cumperi un pachet de unt, o plasă de cartofi sau câteva ouă. Nu că acum toată lumea are ce mânca îndeajuns, dar am atins, măcar, idealul bulgar de pe vremea cozilor evocate: se spunea că pe la Sofia s-ar fi găsit de toate, dar alimentele erau foarte scumpe. Aşadar, e un fel de bine.
b) M-am eliberat şi de o altă teroare: ca membru într-un comitet internaţional (fiind cercetător cu – destul de – înaltă specializare în domeniul geografiei lingvistice), nu am mai trăit spaima ne-obţinerii aprobărilor pentru a participa la sesiunile „Atlasului limbilor romanice” sau la alte reuniuni ştiinţifice din străinătate; dar, iarăşi, după puterea pungii, nu prea plină! La început, noi, românii, eram simpatizaţi şi aveam statutul de invitaţi pe cheltuiala organizatorilor, dar mai apoi discriminarea a dispărut: am fost asimilaţi trăitorilor din ţări cu economie de piaţă, nu-i aşa?
3. Ce este, sigur, de rău?
Am devenit, destul de repede, sceptic în ceea ce priveşte rostul unor discuţii deschise şi eficiente, ca membru al societăţii civile venind dinspre anumite cunoaşteri. Ca şi în cazul intervenţiei altora, apariţiile editoriale în problema inutilităţii cosmetizării ortografiei (1993) sau în ceea ce priveşte recuperarea şi prezervarea specificului aşezărilor rurale, în spiritul Şcolii Sociologice Gusti (1995), au condus fie la ostilitatea deschisă a oficialităţilor provocate să-şi asume responsabilităţi, fie doar la o ignorare ostilă.
4. În ce privinţă nu m-am pierdut?
În pofida dificultăţilor, nu m-am schimbat în ceea ce priveşte încrederea în posibilităţile şi şansele colaboratorilor şi învăţăceilor mai tineri de a asimila, utiliza şi căuta noutăţi din/ în zona ştiinţei pentru cercetarea de profil, respectiv de a participa cu folos la viaţa publică şi prin prezenţa în mass-media libere de orice fel de constrângeri.
Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
