Înaintea cursei: mulţi participanţi, o favorită (II)

Am sugerat, în textul de săptămâna trecută, că publicul din ţara noastră va urmări cu mare atenţie, şi de data aceasta, competiţia electorală din SUA. Votul din noiembrie 2016 este doar ultimul act dintr-un spectacol grandios ce include alegeri „primare” (în interiorul partidelor) pentru toate funcţiile puse în joc: preşedinte, o treime dintre membrii Senatului, membrii Camerei Reprezentanţilor, numeroşi guvernatori.

Referindu-ne strict la campania prezidenţială, asistăm la o situaţie bizară. D-na Hillary Clinton va defila, probabil, fără prea multă opoziţie în cursa din interiorul Partidului Democrat. De partea cealaltă, la Republicani, competiţia este mai echilibrată şi mai interesantă ca niciodată, pentru că există mulţi candidaţi semnificativi, iar între ei există diferenţe notabile.

Arareori a fost atât de mare contrastul între tiparele dezbaterii interne, în cele două partide. Situaţia din tabăra măgarului (Democraţii) seamănă mai degrabă cu cea în care un preşedinte în funcţie candidează pentru un nou mandat. Doar atunci se întâmplă ca favoritul să fie atât de puţin ameninţat în alegerile primare.

Candidatura d-nei Clinton pare să se înscrie în această logică, deşi ea nu este preşedinte în funcţie, A fost, însă, deja încoronată (neoficial) de partid. În mod normal, ar trebui să ne aşteptăm ca pretendenţii cu greutate să aştepte o şansă viitoare, întrucât rebelii ar putea fi  sancţionaţi de activişti, de susţinători şi – evident – de finanţatori. Unii dintre cei ce vor intra, totuşi, în cursă s-ar putea gândi mai degrabă la edificarea unei platforme pentru viitor sau la îmbunătăţirea şanselor de a câştiga alte bătălii, cum ar fi cea pentru Senat sau pentru funcţia de guvernator. În mod normal, ei vor fi avertizaţi de elitele partidului să nu ducă o campanie care să dăuneze candidatului-vedetă, în confruntarea din toamnă cu partidul advers. Dacă se întâmplă ceva care să compromită încă dintr-o fază timpurie campania favoritei, granzii partidului s-ar putea orienta spre unul dintre ei, dar mult mai probabil ar fi ca ei să facă apel la un politician cu greutate ce se menţine în rezervă – o  variantă de ultimă instanţă ar putea fi Elizabeth Warren, senator extrem de popular în mediile de stânga. Dar probabilitatea ca un astfel de scenariu să se materializeze este foarte redusă: Hillary Clinton se îndreaptă către învestitură.

Pe de altă parte, în tabăra elefantului (Republicanii) situaţia este tot extrem de bizară, dar din alte motive. Mulţimea de candidaţi şi echilibrul existent – deocamdată – între ei ne duc cu gândul mai degrabă la situaţia unui partid care a exercitat două mandate la Casa Albă, iar acum revine la modelul competiţiei, după opt ani de aliniere în spatele unui şef necontestat. Cu alte cuvinte, ceea ce observăm acum la Republicani ar fi fost absolut explicabil dacă s-ar fi produs de cealaltă parte a baricadei. Dar, pentru o formaţiune care a pierdut două bătălii prezidenţiale consecutive, ar fi fost de aşteptat ca opţiunile să fie ceva mai bine conturate, ca plutonul să aibă deja doi-trei lideri mai detaşaţi în sondajele de opinie.

N-ar fi deloc exclus ca apropierea startului oficial al campaniei să ducă la o asemenea decantare. Acum, însă, părem a asista la două competiţii desfăşurate simultan, menite să desemneze campionul tradiţionaliştilor şi pe cel al radicalilor, ambii urmând a se înfrunta într-un turnir gigantic, undeva spre luna martie sau aprilie a anului viitor. Între timp, activiştii şi simpatizanţii rămân cu întrebarea dacă eforturile candidaţilor de a-şi depăşi colegii se vor dovedi un antrenament bun sau o capcană periculoasă în perspectiva bătăliei adevărate, din noiembrie 2016.

Nici acest text, nici cel de săptămâna trecută nu au reprezentat încercări de prognoză. Dar nu se poate igonra faptul că sondajele de opinie indică o majoritate clară a d-nei Clinton în confruntarea cu oricare dintre potenţialii săi rivali Republicani. Se ştie foarte bine că nu majoritatea populară este condiţia victoriei, întrucât sistemul sistemul american premiază victoriile la nivel de state. Despre asemenea chestiuni vom găsi timp să vorbim, probabil, anul viitor. Ceea ce este interesant, totuşi, este să fixăm un punct de pornire. Hillary Clinton porneşte cu toate avantajele, dar şi cu toate dezavantajele favoritului. În general, este foarte confortabil să conduci într-o bătălie politică, dar există şi reversul medaliei. Contracandidatul tău începe să fie asociat substantivelor şi verbelor care trimit la urcare, remontare, ofensivă, iniţiativă. Dacă mai adăugăm şi predilecţia publicului american pentru nou-veniţi sau uzura d-nei Clinton, după mai bine de două decenii petrecute sub lumina reflectoarelor, anul 2016 ar trebui să ne ofere o competiţie interesantă şi – aşa cum am încercat să sugerez – puţin bizară.  

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii "Mihail Kogălniceanu”