Inteligenţă artificială

Într-un documentar publicat la sfârşitul anului trecut în suplimentul duminical al cotidianului The New York Times, este reconstituită povestea captivantă a transformării unui motor de traducere automată, Google Translate, dintr-o unealtă lipsită de perspective într-un instrument flexibil, capabil de adaptare la particularităţile semiotice ale limbilor în şi din care traduce. Anunţat printr-un titlu ca de film, The Great A.I. Awakening (Inteligenţa Artificială: Marea Trezire), documentarul se încheie cu un scenariu vehiculat mai cu seamă în filmele ştiinţifico-fantastice: în curând, maşinăriile înzestrate cu creiere electronice vor învăţa să vorbească, iar când acest lucru se va întâmpla, milioane de oameni se vor afla în primejdia de a-şi pierde slujbele. Celor ce nu cred în acest scenariu li se poate da ca exemplu proiectul Amazon Go, de deschidere a unor băcănii aproape complet automatizate. Înainte de a merge la cumpărături, îţi instalezi pe telefon o aplicaţie, intri în magazin, iei de pe rafturi tot ce pofteşti, pui lucrurile în traistă şi pleci. Totul e deja trecut în cont, plata se face electronic. Nu stai la coadă, nu plăteşti la casă, iar la ieşire nu-ţi iscodeşte nimeni sacoşele. E suficient un scan şi gata!, slujbele de casier şi de paznic dispar ca prin farmec.

În aşteptarea acestor schimbări care se vor instala în viaţa noastră tot atât de repede precum s-au infiltrat computerele şi telefoanele mobile, e indicat să semnalăm că pe măsură ce tehnologia de ultimă generaţie ne schimbă ritmurile de viaţă şi noi ne raportăm la aceste maşinării ca la nişte fiinţe. Acest transfer antropomorfic e amuzant, dar te şi pune pe gânduri. Oare omul spune ceea ce gândeşte ori vorbeşte gura fără el?

Ca şi fiinţele omeneşti, lumea echipamentelor hi-tech cu care interacţionăm – de fapt, asupra cărora acţionăm şi în raport cu care reacţionăm – cuprinde două mari clase: cele inteligente şi restul. Indiferent că dispozitivele electronice sunt inteligente sau nu, oamenii îşi exprimă viu nemulţumirea dacă acestea se mişcă încet sau greu. În era digitală, atributul elementar al mişcării este viteza. În caz că telefonul nu-ţi merge mai repede, în loc să-l drăcuieşti, îi instalezi un soft care face să se mişte mai fluid.

Există mai multe motive pentru care prietenul tău cel mai bun, fie acesta computer sau telefon mobil, se mişcă prea încet. Pe unele nu prea le ajută memoria şi, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Altele, dimpotrivă, au memoria burduşită şi nu mai pot ţine minte toate datele. Există şi dispozitive care, pur şi simplu, uită ce au de făcut. Ce să-i faci? Nimeni nu-i perfect!

Dacă tot am transferat asupra maşinilor electronice atributele elementare ale omenescului, mişcarea şi gândirea, e, poate, util să constatăm că, lingvistic vorbind, le-am înzestrat şi cu simţuri. Unele dispozitive văd şi aud, altele simt şi fac ajustări. Atunci când utilizăm diverse electronice, tindem să spunem că acestea stăpânesc un limbaj. Ele nu primesc informaţie, ci o citesc şi nu fac schimb de date, ci vorbesc, fie unele cu altele, fie cu utilizatorul. Printre cele mai nostime transferuri metaforice se numără cele referitoare la formele elementare ale comunicării, acceptul şi refuzul. Oamenii sunt pur şi simplu scoşi din sărite dacă telefoanele lor refuză să se deschidă sau să apeleze pe cineva sau dacă nu acceptă diverse cabluri, cartele şi fişiere. N-aţi văzut niciodată indivizi supăraţi foc pe propriile telefoane?

Aidoma oamenilor, echipamentele electronice de uz personal se îmbolnăvesc şi mor. Boala cea mai răspândită e gripa. Această maladie gripează pe toată lumea, de la motoare la telefoane de ultimă generaţie. Şi maşinăriile mor, dar nici moartea nu mai e ce-a fost, pentru că ele nu mor pe de-a-ntregul, ci îşi dau doar parţial obştescul sfârşit. Le moare, pentru o vreme, ori bateria, ori altcineva drag: ecran, tastatură, mouse.

Viaţă şi moarte, mişcare, gândire şi limbaj… ce alt aspect al omenescului am lăsat deoparte? Aa, mâncatul!

Dragi cititori, nimic nu pare mai înspăimântător în acest proces de umanizare a calculatoarelor şi telefoanelor mobile decât pofta de mâncare uriaşă pe care le-o atribuim. Computerele, îndeosebi, mănâncă tot ce prind. Mănâncă timp, mănâncă resurse, mănâncă bani. Îşi mănâncă până şi propria baterie. E ceva de groază, zău aşa!

P.S. Cele mai multe dintre personificările pomenite în text sunt copii lingvistice româneşti ale unor cuvinte şi construcţii din limba engleză. Toate exemplificările au fost culese din mediul online. Copiaţi, băieţi, orice, numai să copiaţi bine!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi