Inventar de şpăguţe

Pe măsură ce lupta împotriva marii corupţii capătă acoperire mediatică din ce în ce mai amplă, consumatorii de ştiri tind să uite un aspect de bază: îi este mai lesne lupului să îşi schimbe şi părul, şi năravul, decât îi este cetăţeanului născut şi crescut în societatea multilateral dezvoltată să îşi uite deprinderile elementare ale micii corupţii.

Jumătate de veac de avânt pe cele mai înalte culmi ale societăţii comuniste libere şi democrate a încarnat sau a reactivat în ADN-ul colectiv tot felul de gene patogene care au alterat pe termen lung şi foarte lung fibra morală a naţiunii. Un popor în care furtişagul, mica înşelătorie şi minciunica sunt monede curente de schimb este, de fapt, o seminţie debilă de indivizi care-şi fură cu spor cotidian căciulile.

Şi, ca orice morb, corupţia nu poate prospera în organismul social decât dacă mediul e propice. Şi, da, la noi e putred mărul, deci mediul e propice de muuultă vreme!

În aceste zile schimbătoare de martie, sub presiunea relatărilor despre dosare penale mai mici şi mai mari, nemernica de curiozitate mi-a dat ghes să alcătuiesc un inventar de şpăguţe. Un soi de repertoriu al lucrurilor care se pot da şi lua ca foloase necuvenite. Admit că gândul iniţial a fost mai ambiţios, de a contura un atlas multilingv de şpagologie, adică o geografie a mitei, scopul acestei întreprinderi ştiinţifice complet inutile fiind acela de a pune la dispoziţia străinilor străini de obiceiurile noastre un instrument util de acomodare mai lesnicioasă pe plai românesc.

Din păcate, nu pot duce singur la capăt această muncă migăloasă, aşa că am decis să le ofer cititorilor un inventar de bunuri date zilnic ca şpăguţe. Menţionez că pe durata documentării în vederea redactării acestui articol am băgat de seamă că poporul a personificat acest obicei elementar al vieţii noastre sociale, ridicându-l la rang de supranume: cui i se dă i se zice şpăgălache. În plus, tradiţionalul obicei al „ungerii” nu aminteşte decât prin hazard de învăţătura evanghelică „Cere şi ţi se va da!”, deşi unele dintre cinstitele feţe bisericeşti au cam sărit pârleazul cu interpretarea ad litteram a cuvântului lui Hristos, din Evanghelia după Matei (7:7).

Acestea fiind scrise, să detaliem inventarul. Am grupat bunurile pe domenii, spre a se observa cât de importantă este şpaga în împlinirea nevoilor curente ale cetăţeanului cu factor de impact asupra vieţii cotidiene a celorlalţi.

Pe primul loc în clasamentul celor mai întâlnite lucruri date ca foloase necuvenite sunt alimentele. Pare surprinzător, dar nu e. Asigurarea hranei e o nevoie elementară, iar corupţia mică, reflectată de diminutivul (alintător) şpăguţă, satisface această nevoie. Parcă altfel pleacă omul de la muncă dacă traista nu-i goală, nu-i aşa? Amintiţi-vă, stimaţi cititori, nu suntem prea departe de vremea în care măslinele, cafeaua şi Kentul aveau un curs valutar mai tare decât dolarul!

Alimentele cel mai des menţionate în diversele relatări despre mită sunt, în ordine alfabetică, brânza, carnea de toate felurile, numai de ţară să fie, cozonacul, mierea, ouăle, untdelemnul (ulei, în limba de la oraş) şi zahărul. Se observă, din această înşiruire, tendinţa şpăguiţilor de a mânca sănătos, eco şi diversificat, „ca pe vremuri”. Unii amploaiaţi, trăitori în cutiile de chibrituri ale blocurilor, se lasă potopiţi de neveste guralive şi ticluiesc liste de şpăgi cu alimente de sezon: de sărbători, MOV (miel, ouă, vin), vara şi toamna se primesc alimente numai bune de conservat (tot ce creşte şi e comestibil), primăvara e etapa de planificare, pentru că numai cine seamănă culege.

Pe locul al doilea s-au fixat materialele de construcţie. Dacă tot şi-a stabilit un plan anual de hrănire, vorba ceea: famelie mare, renumeraţie mică!, omul sensibil la atenţiile semenilor simte, la un moment dat, nevoia să îşi facă o casă mai acătării, că doar s-or fi săturat nevasta şi copilaşii de locuit în condiţii austere, de bugetar. Nici nu merită efortul de a enumera cele trebuincioase ridicării sau renovării unui acoperiş. În general, se lucrează de comun acord cu constructorii, replica în acoperirea trebuinţelor fiind următoarea: „am vorbit cu oamenii, vă aşteaptă!”. Regula acestui delicat proces de şpăgăluire e simplă şi similară circuitului apei în natură: cine-şi face/ renovează o casă le dă şi altora de mâncare.

Dacă tot şi-a amenajat dl. Șpăgălache o casă, n-ar fi păcat să o lase neutilată? Pe de o parte, e nevoie de mobilier (mai complicat de solicitat ca mită, dar nu imposibil), pe de altă parte, e nevoie de electrocasnice dintre cele mai folositoare: aragaz, frigider, aspirator, televizor, toate citate ca probe în varii dosare româneşti de dare şi luare de mită. Ar fi păcat să ne oprim în acest punct. Eroul nostru cvasi-imaginar abia şi-a împrospătat casa şi a utilat-o. Frigiderul se umple zilnic de bucurii alimentare, gospodina casei radiază de fericire la tremurul nărăvaş al aspiratorului, iar gospodarul are, în sfârşit, parte de binemeritatele clipe de relaxare, pe canapeaua furnizată printr-o sponsorizare, în faţa unei plasme primite prin donaţie.

Urmează, în lista mea, veşmintele de lux, parfumurile, ţigările de foi şi de soi, băuturile fine şi accesoriile de tot felul, dar acestea sunt deja obiecte de mită destinate păturii mijlocii din aparatele funcţionăreşti cu obrazul mai spălat. Adică sunt pentru oameni mai mofturoşi, care au şi ce mânca şi unde sta.

În economia naturală a mitei, acestea sunt făpturile cel mai greu de mulţumit. Şpăgălachii de condiţie joasă se mulţumesc să aibă ce mânca şi ce bea, plus, dacă pică, ceva de-un acoperiş mai bun deasupra tâmplei. Barosanii râvnesc doar banii, aşa că cel mai consistent efort de imaginaţie se derulează întru satisfacerea fanteziilor păturii mijlocii. În corupţie cel puţin, avem o clasă de mijloc bine dezvoltată, cu pretenţii clar conturate şi satisfăcute cu precizie de smartwatch.

În lumina inventarului de mai sus, şpăguţele circulate zilnic în România au caracter pur utilitar şi gospodăresc, neavând nimic spectaculos, aşa cum vedem la televizor. Asta e realitatea, suntem prea săraci ca să fim incoruptibili!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi