Ispaşa ruşinii

Ruşinea pare a avea un rol de căpătâi în lumea lui Creangă. Mai că nu este poveste, povestire sau episod din Amintiri în care să nu fie pomenită sau subînţeleasă. În cele mai multe cazuri, ruşinea este cauzată de demnitatea pierdută faţă de comunitate. Moş Ioan din Ioan Roată şi Vodă Cuza este mereu cu ochii în lacrimi, ba şi plânge de-a binelea („a început a plânge cu hohot”). Motivele plânsului sunt două: că a fost „calicit” (sărăcit) de boierul megieş şi că a fost făcut de ruşine de acesta. Tema ruşinii revine insistent în cele abia patru-cinci pagini ale povestirii. Plângându-se lui vodă, moş Ioan Roată accentuează: „amarnic m-a lovit în avere şi în cinste”. A fi făcut de ruşine este similar cu a fi dezonorat, umilit şi necinstit în faţa comunităţii. Pe moş Ioan îl doare în primul rând faptul că a fost jignit în faţa mulţimii: „m-a scuipat în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut ceriul pe mine de ruşine!”. Problemele materiale pricinuite de boier nici nu se compară cu sentimentul cumplit de ruşine: „m-au calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru”. Această ruşine insuportabilă nu poate fi ştearsă decât de sărutul lui vodă. De fapt, sentimentul de dezonoare dispare tot în faţa mulţimii, acolo unde moş Ioan fusese dezonorat mai înainte. Dacă facem abstracţie de figura patriotică convenţională a lui Cuza vodă, băgăm de seamă că acesta este un adevărat om politic, are în final conştiinţa importanţei reacţiei comunităţii. După ce îl sărută pe moş Ioan Roată, îi spune: „Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că pe unde te-a scuipat boieriul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţ-a şters ruşinea” (sublinierea mea).

Trebuie să mai spunem un lucru în legătură cu mândria terfelită a lui Ioan Roată şi a altora personaje crengiene. La cuvintele jignitoare ale boierului („mojicule”, „ghiorlan”) moş Ioan se aprinde uşor şi îi răspunde nechibzuit, după cum singur recunoaşte: „de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz”. Nesăbuinţa aceasta este tipică pentru o cultură a ruşinii. Oamenii sunt uşor de jignit, le sare lesne ţandăra, căci grija lor de căpătâi este propria imagine în faţa opiniei publice. Oamenii lui Creangă sunt preocupaţi prea puţin sau deloc de eventuale mustrări de conştiinţă. Grija faţă de ce spune lumea este esenţială şi de aceea aceste personaje reacţionează instantaneu şi violent la ofense. Numai la un zâmbet întâmplător al lui Harap Alb, pe care-l ia drept jignire, Spânul reacţionează violent şi, drept pedeapsă, îşi trimite sluga să i-o aducă pe fata Împăratului Roş. Nelăsat să doarmă şi ofensat (căci dracii imită animalele cu „glasuri urâcioase” în prezenţa lui, iar Scaraoschi chiar îi trage o palmă), Ivan nu stă mult pe gânduri şi… „paşol na turbinca!” Răzbunarea lui, petrecută în faţa sătenilor, nu e sărutul lui vodă, ci o severă bătaie cu „palce” (vergi) aplicată dracilor. La fel de uşor se irită şi moş Luca harabagiul, după ce un „flăcăoan al dracului” râde pe seama cailor „ca nişte mâţi de cei leşinaţi”: „Atâta i-a trebuit lui moş Luca, ş-apoi lasă pe dânsul; câte părastase şi panaghii, toate i le-a ridicat…” Ca şi moş Ioan Roată sau Ivan, Oşlobanu reacţionează agresiv la jignirile aduse de părintele Duhu. Unde? În faţa clasei, fapt de neiertat în concepţia oşlobaniană. Naratorul, care explică mentalitatea eroului său, comentează plastic: „Oşlobanu prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cât e negru sub unghie, că-şi azvârle ţărna după cap ca buhaiul”. Este aici, în cheie comică reacţia de mânie năvalnică a lui Ahil Peleianul. Pârât de Oşlobanu la taică-său, părintele Duhu este gata să ia bătaie de la părintele Oşlobanu, care este şi acesta, vorba cronicarului, „degrabă vărsătoriu de sânge”. Mânia i se aprinde instantaneu, când i se reproşează că nu ţine slujba „după tipic”. Ocara în faţa mulţimii de credincioşi stârneşte un potop de vorbe necontrolate: „Tipic, boaite făţarnice? Ia să vă dau eu tipic (…). Şi încă una: de şaizeci şi mai bine de ani, de când slujesc preuţia, voi aveţi să mă învăţaţi tipicul, pui de năpârcă ce sunteţi! Ia staţi o leacă, să vă scot eu gărgăunii din cap!…” Şuvoiul de vorbe gâlgâitor şi nechibzuit al părintelui (n-am citat decât o mică parte) infirmă părerea lui G. Călinescu precum că vorbirea munteanului se face în forme condensate, iar volubilitatea şi improvizaţia lipsesc. Atins până în adâncul sufletului, părintele Oşlobanu spurcă cum îi vine la gură.

Posibilul dispreţ sau batjocura semenilor îl face alteori pe eroul lui Creangă să aibă mare frică de ridicol. În episodul cu procitirea nu se pomeneşte cuvântul ruşine, însă sentimentul ruşinii îl încordează pe Nică la maxim. Dascălul îl pune pe Nică a lui Costache să-l procitească pe eroul nostru, adică să-i verifice cunoştinţele. Nică acumulează o mulţime de greşeli şi, profitând de o anume ocazie, fuge acasă. Am putea să ne gândim că lui Nică îi este pur şi simplu frică de bătaie şi, în consecinţă, fuge. Dar nu este deloc aşa, căci iată ce stare de spirit agitată are Nică, când vede cum greşelile sunt notate „cu ghiotura”: „Şi unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor şi a tremura de mânios”. Mâniosul nu poate fi stăpânit de frică. Reacţia lui Nică nu are legătură cu frica. Seamănă mai degrabă cu reacţia nedomolitului Oşlobanu, cel care „azvârle ţărna (…) ca buhaiul”. Mânia lui nestăpânită este provocată de ruşinea de a deveni ridicol, de a se face de râs faţă de ceilalţi şcolari. De aceea fuge şi spune acasă că nu se mai întoarce la şcoală „măcar să ştiu bine că m-or omorî”. Am mai întâlnit acest radicalism la fiul craiului, care nu vrea nicidecum să paţă ruşinea de a se întoarce din drum şi, astfel, de a se face de râs faţă de tată: „nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întâlni şi cu moartea în cale”. Şi un proverb românesc afirmă la fel de radical: „Mai bine mort decât cu ruşinea în nas”.

Nică nu-şi pune nici o clipă problema că este vinovat pentru greşelile făcute la procitire. Vina personală este obturată faţă de atotputernica ruşine faţă de colectivitate. Tot aşa se întâmplă şi în episodul numit pentru uz şcolar La scăldat. Nică nu numai că nu se simte vinovat nici cât negru sub unghie, că îşi lasă mama singură la treburi şi fuge la scăldat, dar se comportă şi duplicitar.   Vine momentul când mama îi ia hainele şi îl lasă gol. Ruşinea amestecată cu ciuda îl domină atunci când fetele „de la ghilit” chicotesc pe seama lui: „Iară eu intram în pământ de ruşine şi cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era”. Iată, deci, înciudarea la Nică, la fel ca la personajele „negative”: boierul din Punguţa cu doi bani, hârca de babă tot de acolo, ciudaţii eroi însoţitori ai lui Harap Alb etc. Acelaşi rău, venit de nu se ştie unde, îi stăpâneşte pe toţi. La Nică „ciuda” aceasta este, de fapt, mânie că s-a discreditat faţă de fete. Ca şi în cazul procitirii, mânia e paroxistică (de fapt, comic-paroxistică): „îmi venea acum să le strâng de gât, nu altăceva”. Sentimentul de ruşine persistă şi la întoarcerea spre casă („nu merg pe drum, de ruşine să nu întâlnesc vrun om”). Drept urmare, merge ascuns prin grădini şi prin porumb. Aceeaşi ruşine faţă de lume îl sileşte să nu iasă o bucată de vreme din casă: „D-apoi ruşinea mea unde o pui? Mai pasă de dă ochii cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu văru Ion, şi chiar cu băieţii şi fetele din sat: mai ales duminica, la biserică, la horă (…). Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoţi obrazul în lume de ruşine.”