Istoria ca joc de imagini (IV)

Câteva idei reşapate din cartea despre elitele româneşti îi vizează pe intelectuali, supuşi la rândul lor aceleiaşi sentinţe aneantizante. Ei sunt îndeobşte oportunişti, panegirişti şi politicianişti (p. 51-53). La aceasta să se reducă aventura modernă a intelighenţiei noastre? Într-o societate vie se exprimă o întreagă gamă de opinii şi atitudini. În toată Europa interbelică au existat curente de stânga, de dreapta şi de extremă. Şi antisemitismul a explodat aproape pretutindeni. Atunci, ne individualizează doar pe noi? Dar pe francezi, pe ruşi, pe polonezi, pe unguri? Şi ei sunt altfel, se înţelege. Dar eu nu ştiu ca tribulaţiile istorice ale cehilor, ale ungurilor ori ale altora să fie supuse discreditării sistematice, în cărţi cu pretenţii intelectuale. E adevărat că unii intelectuali, nefericiţi că nu s-au născut în ţara şi în timpul potrivit, se pot manifesta în răspăr cu neamul, cu timpul şi locul de baştină. Ei sunt oriunde şi în orice timp. Dar nu ştiu să fi făcut din nefericire ori din frustrări unitate de măsură pentru neam şi ţară. Şi-au consumat drama în tăcere ori la lumina zilei, fără să pună sub semnul întrebării naţia în întregul ei. Chiar şi atunci când spiritul hipercritic îţi dă ghes, trebuie să măsori de două ori şi să tai o singură dată. Iar ca istoric trebuie să-ţi înfrânezi pornirile, să iei distanţă faţă de judecata străzii, să nu te laşi sedus de locurile comune şi, pe cât posibil, să cauţi explicaţii. Or, aici sunt chiar viciile metodei domnului Boia din lucrarea despre România altfel. Oricât de tentantă şi de comercială ar fi tematica abordată, eu unul nu cred că ai dreptul să te supui logicii acestora, atunci când scrii istorie. Admit că genul eseistic nu te obligă la citarea riguroasă a surselor ori la demonstraţii solide, dar nici nu te invită la simplificări nepermise, care pot satisface gustul unui public avid de senzaţii, pot aduce profit editorului, dar nu pot camufla superficialitatea. Avem în cultura română eseuri istorice mari, de tipul Garabet Ibrăileanu, cu al său Spirit critic în cultura românească, ori Eugen Lovinescu, a cărui lucrare despre Istoria civilizaţiei române moderne continuă să rămână un reper. Domnul Boia ar putea reflecta cu folos la substanţa şi destinul acestor opere reprezentative ale genului.

Din capitolul ce urmează, aflăm că românii nu au nici onoare (exemplificare concludentă: pierderea teritoriilor, în vara de coşmar a anului 1940), nici curajul asumării vinovăţiei pentru Holocaust ("echivoc românesc", de parcă nemţii, polonezii, ruşii, lituanienii etc. şi l-ar fi asumat dintr-o suflare; ruşii au avut nevoie de o jumătate de secol pentru a recunoaşte crimele de la Katyn). Mai aflăm că românii au "obişnuinţa – înrădăcinată – a supunerii faţă de Putere" (p. 66), iar rezistenţa anticomunistă este, comparativ ("totul se cere însă văzut în termeni comparativi" (p. 67) cu alte ţări… minoră. Eu ştiam altceva din cultura franceză, şi anume "comparaison n’est pas raison"). Comunismul a desăvârşit înclinaţiile noastre ancestrale, îndrumându-ne spre o conduită generalizat coruptă. Zeci de teme ale comunismului românesc sunt comprimate în câteva pagini, cititorul fiind invitat să înghită pilule, aproape fără nici un efort intelectual. Doar autorul le ştie pe toate şi le spune pe înţelesul tuturor. Orice explicaţie, cât de cât coerentă, lipseşte însă cu desăvârşire.

Abordarea postcomunismului românesc este partea cea mai consistentă a lucrării. Dacă autorul ar aprofunda tema, ar rezulta un studiu destul de interesant.

Suntem altfel, noi, românii, în raport cu canonul occidental, spre care năzuim de vreo două secole şi ceva? Am trecut din paradigma culturală bizantină în cea occidentală, cu destulă determinare, dar şi cu pierderi de ritm sau cu iluzii copilăreşti, adesea. Crize de creştere. Ce este specific românesc în aceasta? Toate societăţile întârziate traversează acest tip de crize. Am parcurs un drum deloc linear, nu pentru aceea că am fi vicioşi, ci numai pentru că nimic nu e simplu pe lumea asta şi nimic nu se dobândeşte cu bune intenţii. Am crezut în virtuţile progresului continuu şi istoria ne-a pus la zid, adesea pe nedrept. Sigur că nu ne-am adaptat uşor la modernitatea de tip liberal şi occidental. Dar cărui popor din Est i-a reuşit totul în această aventură? Suntem altfel nu pentru aceea că am fi rău croiţi ori incapabili de efort de durată, ci mai ales pentru că împrejurările ne-au fost de atâtea ori potrivnice. Iar împrejurările nu le-am creat noi, pe scena mare a istoriei. Avem tot atâtea păcate cât şi alte popoare, dar şi calităţi care ne definesc a fi un popor normal. Vă invit la un exerciţiu comparatist, domnule Boia, doar ştiu că vă place: care dintre popoarele vecine ne este superior sub raport moral ori intelectual?