Jumătăţi de adevăr

Dacă, în anii ’80, stăteai de vorbă cu un comunist, îţi spunea despre eradicarea analfabetismului, despre dezvoltarea învăţământului public, despre sistemul de policlinici şi spitale care asigurau asistenţă medicală gratuită pentru toţi, despre electrificare, despre reţeaua de şosele şi de căi ferate, despre industrializare, despre staţiunile de la mare, despre metroul din Bucureşti, despre diferenţa dintre a locui într-o casă de chirpici şi a locui într-un apartament cu apă curentă şi încălzire centrală, despre puterea pe care muncitorii de rând o au asupra elitei, despre poziţia internaţională a României şi despre altele de acelaşi fel.

Sigur, unele erau exagerări, dar orice partid aflat la putere tinde să-şi supraevalueze reuşitele. Dar toate astea explică de ce regimul comunist continuă să fie perceput ca unul legitim. Nu legitim în sens politic, fiindcă comuniştii n-au venit la putere prin alegeri libere şi nici nu s-au menţinut astfel la putere, ci legitim în sens social: creşterea calităţii vieţii şi o deschidere socială practic fără precedent (rata mobilităţii sociale ascendente fiind uriaşă – şi menţinându-se la un nivel ridicat pe întreaga durată a regimului).

Dacă, în schimb, îi spuneai despre închisorile politice, despre teroarea din anii ’50, despre poliţia politică, despre ororile politicii anti-avort, despre închiderea graniţelor şi, în general, despre toate încălcările drepturilor omului specifice regimului comunist, imaginarul nostru convorbitor ar fi tăcut. Maxima concesie pe care ar fi făcut-o ar fi fost să afirme că poate toate reuşitele enumerate mai sus ar fi putut fi obţinute „şi cu mai puţine sacrificii” – şi că, cine ştie, poate chiar ar fi fost de preferat să se întâmple aşa.

Dacă, din 1990 şi până în prezent, staţi de vorbă cu un anticomunist, aflaţi dintr-o suflare toate ororile comise de comunişti. (În paranteză fie spus, anticomuniştii români au cel puţin o caracteristică în comun cu duşmanii lor: puţini au fost, mulţi au rămas.)

Dacă, în schimb, pomeniţi despre eradicarea analfabetismului, rata uriaşă a mobilităţii sociale ascendente şi toate celelalte, imaginarul nostru convorbitor ar tăcea. Maxima concesie pe care ar face-o ar fi să recunoască faptul că regimul comunist a fost „un proiect eşuat – şi prost – de modernizare”. Pe scurt, o modernizare de rahat.

De rahat, de acord. Dar prin comparaţie cu ce? Modernizarea antebelică a fost cvasi-inexistentă la nivel social, iar cea interbelică încă şi mai de rahat decât cea comunistă. Iar modernizarea postcomunistă? Mobilitatea socială ascendentă practic s-a prăbuşit, sistemul de educaţie publică în zona rurală s-a prăbuşit, la fel şi cel de asistenţă medicală.

Practic, regimul postdecembrist are toate caracteristicile unei restauraţii, a unei contra-revoluţii. Se revine, încet-încet, la structura socială interbelică. Anticomunismul românesc nu e unul progresist, ci unul nostalgic-conservator. Nu sunt detestate – pe bună dreptate – doar ororile comunismului, ci şi realizările lui. Şi se lucrează – aproape că îmi vine să spun: cu metodă, conştient – la revenirea la statu quo ante. Sigur, alţii sunt boierii zilei, alţii oligarhii, dar structura socială începe să semene din ce în ce mai mult cu cea interbelică.

Şi cu asta, discuţia cu prezumtivul anticomunist local ia sfârşit abrupt. Fiindcă dacă apuci să îi spui aşa ceva, eşti anatema. Paria. Nefrecventabil.

Şi câteva precizări finale, pentru a evita, sper, neînţelegerile. Eu nu susţin că în vreun fel sau altul ar fi preferabil comunismul. Nicidecum. E posibil ca unii dintre concetăţenii mei să fi experimentat alte versiuni de comunism. Comunismul pe care l-am trăit eu a fost în bună măsură oribil. Vă rog deci să nu mă transformaţi ilicit într-un apologet al comunismului sau într-un nostalgic. Nu e cazul. Nu sunt nici una, nici alta.

Eu susţin doar că există adevăruri despre comunism pe care nici comuniştii, nici anticomuniştii nu sunt dispuşi să le discute şi să le investigheze cu adevărat. Aceste adevăruri merită o dezbatere veritabilă şi nu un simplu verdict ideologic.

Comuniştii refuză să discute despre încălcările grave ale drepturilor omului – şi, da, despre eşecul politicilor economice mai ales din anii ’70 încoace. Anticomuniştii refuză să discute despre succesul politicilor comuniste de deschidere socială (repet: mobilitatea socială ascendentă a fost fără precedent).

În subsidiar, discut şi despre natura anticomunismului mainstream din România postdecembristă. Teza mea aici este că respectivul anticomunism nu e unul de tip progresist, ci unul de tip conservator, inspirat de modele sociale interbelice şi care înlocuieşte autoritarismul de tip comunist cu autoritarismul tradiţional interbelic.

În particular, susţin că se revine la structura socială specifică perioadei interbelice – şi la mijloacele de limitare a mobilităţii sociale ascendente care operau şi atunci. (Şi o întrebare sociologică: câţi lideri politici proveniţi din pătura ţărănimii sărace sau a lumpenproletariatului avem din 1990 încoace? E şi asta o măsură a mobilităţii sociale ascendente.)