Kant sau ornitorincul? (I)

În legătură cu vechile civilizaţii, nici nu poţi psihologiza totul, oamenii ăia trăiesc, e drept că-n alte dimensiuni. Arheologii au găsit nenumărate artefacte şi simboluri, îmi amintesc că m-a frapat asemănarea lor cu cele din civilizaţia Cucuteni, nu putem arunca aşa uşor lucrurile în derizoriu, eu cred că oamenii preţuiesc ideile adevărate, autentice şi profunde, pentru că oamenii au nevoie de sens, de răspunsuri la marile întrebări şi asta le putem oferi, chiar într-un mod mai ludic, mai colocvial. Putem fi mai temeinici. Nu chiar precum Kant, de pildă, dar… Am sentimentul că şi el e de acord cu mine, numai că foloseşte sintagme diferite şi rămâne la nivelul de raţiune pură, închizându-se într-un sistem filosofic, ca viermele de mătase în propriu-i cocon, dar firele de mătase produse sunt bune şi valorificabile. Eu sunt mai deschis şi mai altruist.

Cea mai înaltă cunoaştere, cea mai bună morală şi arta cea mai nobilă pot fi obţinute cultivând atributele divine. Este altitudinea spirituală cea mai înaltă pe care omul o poate atinge, şi consider că atât filosofia, cât şi ştiinţa, viaţa noastră întreagă ar trebui îndreptată în acest sens. Astfel putem fi fericiţi şi îi putem face şi pe alţii astfel; este fericitor. Astfel este posibilă recuperarea altitudinii spirituale la care am fost creaţi, ”al doilea paradis”, combătând orice formă de nihilism, înţelegând corect dificilul termen de libertate şi vestea cea bună trăind în iubire, liantul Universului. Titlul, parafrază după Umberto Eco sugerează disputa paradigmatică dintre filosofia de sistem şi realitatea vie, firească a naturii. Personal, dacă pot să aleg, am mai spus-o şi dacă nu, o repet: prefer ornitorincul.

Am vorbit în ultima mea carte (Teomeconomia, Junimea, Iaşi, 2013) despre atributele divine, dar nu am spus acolo ceva esenţial: faptul că ele trebuie considerate mereu împreună, ca un buchet. Mai mult, aceste valori coincid, nefiind corect să vorbeşti despre ele separat, sau despre raporturile dintre ele, cum fac modernii. Aceştia au vrut să măsoare totul în termeni cantitativi (noroc cu Rene Guenon şi cu mine), şi morala şi estetica şi utilitatea, clasificând, ierarhizând cronometrând etc., ca la Facultatea de Economie de la Iaşi, deşi Einstein a avertizat că nu tot ce se măsoară face parte din ştiinţă şi nu tot ce face parte din ştiinţă se măsoară. Cum să măsori, de pildă, valorile binelui sau ale frumosului? Cum să măsori adevărul?

Primul care separă atributele divine a fost, se pare, Kirkegaard, în Sau – Sau, un pesimist în lupta cu dizarmonia lui şi a lumii, anticipat sau urmat de o pleiadă de filosofi moderni care le separă (Pascal, Leibniz, Kant, Schopenhauer ş.a.). Kant, de pildă, afirma că morala trebuie să impună respect, iar nu admiraţie. Creştinismul va fi schimbat însă perspectiva, părinţii Bisericii afirmând că ”virtuţile Antichităţii sunt vicii sclipitoare”. Această separaţie a atributelor divine i-a făcut pe oameni să creadă că poţi reuşi în societate şi fără o conduită morală, după cum poţi eşua chiar etalând cele mai înalte virtuţi morale. În concluzie, omul modern e convins de divorţul dintre ceea ce este bun, dintre idealul moral dolorist şi ceea ce este frumos, adică idealul estetic, hedonist per se.

Din această incongruenţă s-a născut şi dilema din titlu: Kant sau ornitorincul? (parafrază la Umberto Eco, Kant şi ornitorincul, Polirom, Iaşi, 2011). Te las pe tine să decizi care dintre ei reprezintă binele şi care frumosul… Eco mai face şi alte distincţii importante, cum ar fi cele dintre un elefant şi un armadil, un burlac şi un tigru, sau cea decisivă dintre soţie şi pălărie. Vedeţi unde se poate ajunge pe calea aceasta a separaţiei, între semnificant şi semnificat am adăuga noi, între subiect şi obiect sau între fiinţă şi fiinţare, toate surse de nefericire pentru filosofi?

Toate acestea le văd şi ca pe un efect al alungării religiei din spaţiul public. Spre pildă, în celebra A Theory of Justice a filosofului politic John Rawls, care a marcat ultimele decenii, nu veţi găsi cuvântul religie, cum sesizează corect Aurelian Crăiuţu, iar Europa a devenit par excellence spaţiul ”morţii lui Dumnezeu”. Totuşi, sociologi influenţi, precum J. Casanova şi P. Berger ne anunţă că religia se întoarce şi vin cu ideea ”deprivatizării sau desecularizării religiei” (vezi Camil Ungureanu, Religia în democraţie. O dilemă a modernităţii, Polirom, Iaşi, 2010). Eu zic să stea ei liniştiţi, căci religia nu este un vulcan care erupe din când în când şi nu a plecat niciodată. Păi unde eram noi astăzi fără Gandhi, Reagan, Havel, Soljeniţîn sau Mandela, sau fără R. Guenon, F. Schuon, M. Eliade, E. Voegelin, R. Aron şi atâţia alţii? Vorba lui P.Ţuţea: eram în copaci.

Cred că sunt multe neînţelegeri la mijloc, iar în unele cazuri aş explica ce cred că înţeleg eu. De pildă, am mai vorbit noi despre Sfânta Cruce. Spre deosebire de ce credea Goethe şi mulţi creştini, crucea nu e menită doar patimilor (”Un trup viu i se va potrivi în chip firesc pentru patimi”, spune poetul), este un simbol precreştin şi mult mai înalt, al vieţii şi reînnoirii vieţii, al renaşterii întru Spirit. Iar toate acestea s-au petrecut din iubire şi în iubire. Cum pot eu să mă apropii de filosofie când lui Kant orice afecţiune îi repugnă, fervoarea sentimentală fiind ”suspectă”, chiar ”patologică”? Cum să-mi ia el mie dreptul la ardoare? Dar nu există viaţă fără iubire, iar iubirea pură de Dumnezeu face parte din sfera umanului, nu reprezintă doar un ideal abstract. Ca şi Nietzsche, Kant repudiază şi mila, compasiunea, considerată ”prea emoţională” şi ”sumbră”, nefiind ca atare un sentiment moral. Nu pot să simt decât o milă profundă faţă de astfel de aserţiuni şi, inevitabil, faţă de cei care le-au produs. (Continuarea în ediţia din 19 martie)