„Legendele din farfurie” – o carte unicat

Cum autorul şi-a încheiat a doua carte culinară (prima: Caietul cu reţete. Bucate şi vinuri asortate, Polirom 2003, scrisă împreună cu regretatul Bogdan Pavlov) cu „un fel de concluzie”, îl voi cita pe el pentru a vă spune ce vrea această carte: „Ideea de bază care m-a dus la realizarea acestui volum a fost aceea că bucătăria nu-i doar mijloc de a ne umple burta şi nici exclusiv artă culinară. Ci, mai presus de toate, este un important element al civilizaţiei umane. Ba chiar unul definitoriu.”

Practic, ce-a făcut Marius Cristian? Pornind de la constatarea simplă, dar cât se poate de corectă cum că „omul este singurul animal care găteşte” şi pe deasupra „îşi invită şi semenii la masă (vorba lui Păstorel: «Omul căruia îi place să mănânce singur nu mănâncă, se nutreşte»), autorul a purces la a realiza o mică istorie a mâncarurilor cu renume mondial adunând şi discutând o serie de reţete celebre de la originile lor până-n actualitate. Vorba aceea, „în spatele fiecărei reţete stau «oameni, fapte, întâmplări»”, iar Marius Cristian a încercat şi, spun fără reţinere, a reuşit să ofere „fiecărui cititor porţia care-l interesează. Poate că unii nu vor decât nişte variante verificate de reţete celebre (…). Alţii s-ar putea să nu dorească decât nişte poveşti spumoase, cât să provoace o minunată conversaţie la masă. În sfârşit, or mai fi câţiva interesaţi de nişte adevăruri istorice, eventual vag sociologice şi geopolitice.” În fine, pentru că tot se vorbeşte tot mai des de post-adevăr (post-truth fiind cuvântul anului 2016 după Dicţionarul Oxford!), termen pervers eufemistic pentru… minciună, ţin să citez şi o ultimă frază din „concluzia” autorului: „Numai să nu ajungem să credem că adevărul istoric e acela care n-are nevoie de altă dovadă în afara celebrei expresii«se ştie că…»”

Astea fiind spuse, haideţi să vedem cartea. Care carte se compune din 9 capitole mari şi, pe lângă „Un fel de concluzie”, dintr-un „Mic dicţionar de personaje”, o serioasă „Bibliografie selectivă” şi un cât se poate de binevenit „Indice alfabetic al reţetelor”, başca o anexă cu niscaiva fotografii care, spre regretul autorului, n-au apărut în interiorul cărţii la locul potrivit.

Evident, ca să vă faceţi o idee mai concretă despre carte, nu ezit să redau titlurile capitolelor: „Poveşti slow despre mâncăruri fast”, „Bârfe somnoroase la micul dejun”, „O porţie de mituri bine muiate-n sos”, „Salate de legendă, garnisite cu de toate”, „Micile şoapte ale marilor supe” (ehei, are şi vână poetică prietenul Marius Cristian!), „Parole despre pizza, parole despre pasta”, „Două vorbe să vă spui, despre pui”, „Basmele aristocratice ale muşchiului de vită” şi „Taclale dulci, cu cremă, frişcă, gem şi ciocolată”.

Şi, pentru că Dan Doboş, în cronica sa la cartea asta („Foamea de carte şi setea de cultură”, dandobos.ro, 18.12.16), a rezumat în mod reuşit întreprinderea autorului cărţii, îl voi cita: „Marius Cristian reuşeşte să adune în cartea lui controverse, etimologii, toponimii, snoave, traduceri, istorii, minciuni şi exagerări despre cele mai populare feluri de mâncare ale actualului sat planetar. Condimentează toate astea cu reţetele preparatelor, cumpănite şi explicate competent pentru trăitorul veacului XXI. Sunt peste 80. De la muşchiul Stroganov la maioneză şi de la hamburgher la Puiul a la Kiev, de la pizza Margherita, la ouăle Benedict şi tot aşa.”

Acum, ca să vă faceţi o idee despre felul cum şi-a împachetat autorul demersul cu referinţe politice, economice ori literare, nu mă pot abţine să nu citez un pasaj lămuritor: „Am auzit în premieră despre Chateaubriand(friptura, nu scriitorul!) la Marin Preda. Care, în Cel mai iubit dintre pământeni, povestind despre o întâlnire la cârciumă cu Ion Micu (Paul Georgescu) zice despre acesta că «ataca flămând Le Génie du Christianisme, care tocmai i se adusese, o bucată uriaşă de carne sângerândă, doar perpelită puţin pe deasupra, Chateaubriand-ul a cărui simplă vedere îmi făcea greaţă…»” Ocazie pentru autor de-a aminti niţel şi de Epoca de Aur, când „Geniul Creştinismului” reprezenta un fitil, iar pomenirea unui „măreţ muşchi de vită” o şopârlă…

Închei cu o remarcă pur filologică: dincolo de voitul stil mai oral-colocvial, Marius Cristian dă multor „academici” (mediocrităţilor patentate cu doctorate plagiate ori doar fără vreo noimă ştiinţifică) o lecţie de redactare a unei cărţi.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist