Locale

* Cartiere, licee etc. Pentru ieşeni, o deloc condamnabilă familiaritate reduce numele („greoaie“ în vorbire) ale unor cartiere din urbe: „Stau în Mircea“ sau „în Alexandru“ reprezintă uzuri fireşti, de intimitate. La fel se prezintă lucrurile, din acelaşi motiv, când este vorba de numele unor licee sau al altor instituţii; nimic tulburător când auzi „învaţă la Garabet“ (renunţându-se la numele de familie al celebrului ieşean), respectiv „la Racoviţă“ (când în joc este eludarea prenumelui). Se poate uşor remarca pragmatica procedeului: este reţinut markerul referenţialului; dacă în cazul Garabet este vorba, totuşi, de o simplă comoditate, în cazul Racoviţă este exclusă posibilitatea confuziei cu cine ştie care Emil. Dar şi alte precizări, situaţional inutile, sunt, în mod curent, lăsate la o parte: (cutare) „este preot la Adormirea“ nu pune nicio problemă de receptare, nici la Iaşi, nici la Bucureşti. Deci, Călin a învăţat la Racoviţă, stă în Alexandru, este student la Cuza şi s-a cununat la Adormirea!

* Interuniversitare şi intraorăşeneşti. Într-o discuţie cu o colegă de la Bucureşti, o doctoriţă din Iaşi s-a prezentat drept „absolventă de la Gretepopa“, spre nedumerirea celeilalte, ce nu era la curent cu rostirea de pe la noi pentru „Gr.T. Popa“. Relatând cazul, neînţeleasa s-a răzbunat: „Parcă ea era mai brează; spunea că a absolvit la Spiru“ (fără „Haret“!), de te puteai gândi la un oricare Spirache. La fel cu străzile; un exemplu. Povestind despre „primul (ei) sărut“, scriitoarea Lavinia Bălulescu ne lasă în încurcătură: „El (Vali) stătea pe Brâncoveanu, eu pe Adrian“ (/adevarul.ro/). Deci, „Brâncoveanu“ nu poate fi decât Constantin; dar „Adrian“? O fi chiar „Adrian“, sau „Adrian Fulga“? Însă denaturările se ivesc atunci când ieşi din zona şi din sfera cunoştinţelor locale, mai ales dacă ai de-a face cu televiziunile.

* Accente. În cele mai multe cazuri, ne confruntăm cu deformări datorate unei ciudate filiere de transmitere a datelor, în special când, în buletinele de ştiri de la Bucureşti, se transmit informaţii de la corespondenţii „de la faţa locului“. De regulă (simplificând grila), corespondentul local intră în legătură cu redacţia şi povesteşte faptele, cu toponime şi antroponime aşa cum le-a auzit de la localnici. Informaţiile se „procesează“ şi se redactează un „intro“, în care prezentatorul preia toate datele importante, pe cont propriu. Frecvent, corespondentului local (sau reporterului) i se fură „caimacul“ noutăţii; acesta îşi începe detalierea faptelor sub semnul autorităţii Capitalei: „Bună, Daniela (să zicem), aşa cum ai spus şi tu, aici asistăm la intervenţia paramedicilor pentru resuscitarea victimelor…“ (respectivul ar trebui să protesteze: „aşa cum tu ai spus deja…“). Iar în ştirile despre o inundaţie (altă catastrofă) transmise din ZamOstea (de la CamEnca), în studio localităţile sunt rebotezate ZAmostea (respectiv CAmenca; prin majuscule cu bold marcăm accentul).

* Butnar(i)ul şi balmuşul. Numele de persoană nu scapă nici ele de o anumită „acomodare“ după placul sau deprinderile de pronunţie ale dispecerilor din studio. Ne-am referit deja la numele năpăstuitei familii „BodnAriu“ (cum este pronunţat în Bucovina), devenit „BodnarIu“, după modelul numelor de sorginte grecească/turcească, unul dâmboviţean. Nu este vorba de o întâmplare; pe prompterişti nu-i consumă marca antroponimică a subiecţilor din relatările lor nici în alte cazuri; recent, au vorbit despre o pretinsă vindecătoare (cu şervetul!), numită IldikO BalmUş (A 1, 7.04); or, avocatul respectivei, apărându-şi clienta, o numeşte Ildiko BAlmuş. Căci prenumele este unguresc şi, după turnura maghiară, accentul este totdeauna pe prima silabă, iar patronimul respectivei reprezintă preluarea substantivului numind mămăliga preparată în amestec cu brânză de oi şi ouă (balmuş, ori balmoş).

* Socrate este (la noi) numele unui celebru grec (în original: Sokrates). Auzindu-l, mulţi contemporani se gândesc la (tot) celebrul Sokratis (Papastathopoulos), ce activează la clubul „Borussia Dortmund“, în Bundesliga. O confuzie similară: la publicarea, în 1980, a celor cinci volume din Creanga de aur, studiul enciclopedic de antropologie culturală avându-l ca autor pe Sir James George Frazer, tirajul (restrâns) s-a epuizat rapid: cartea a fost cumpărată de admiratorii boxerului „Joe“ Frazier, care au şi returnat-o urgent. Spre norocul mai leneşilor „ne-abonaţi“ (clandestin) la bunăvoinţa doamnelor librărese. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi