Mahmureala

După escapada de aseară mă simţeam destul de rău. Capul îmi vâjâia, iar privirea îmi era încărcată de un roi de puncte negre, ce roiau ca muştele, scoţând un bâzâit atât de enervant, încât m-am străduit să-mi astup urechile cu vârful degetelor ca să scap de  bâzâitul lor. Dar mânuţele mele, deşi crescuseră între timp, nu ajungeau decât până bărbie.

Stăteam într-o stare de prostraţie, tot aşteptând să se întâmple ceva, care să mă scoată din mahmureală. Încercasem de mai multe ori să adorm. Moţăiam întins, dar de aţipit tot nu puteam aţipi. Învăluit într-un nor, profesorul stătea aplecat deasupra eprubetei şi mă studia prin intermediul unui monoclu rupt, ce-i servea drept lupă.

„Ei, la ce te gândeşti, micuţule? l-am auzit zicând. Te-a apucat cumva melancolia?”

„La nimic”, mi-am zis. La ce puteam să mă gândesc în starea în care mă aflam?! Un simplu gând îmi producea greaţă nu numai de mine, ci şi de toată existenţa asta. Mă simţeam asemenea melcului dintr-o poezie postmodernă, pe care o citisem cândva pe facebook.

„Nu e bine să nu te gândeşti la nimic, spuse profesorul. Nu e sănătos nici pentru trup, nici pentru suflet. Gândurile nu trebuie să-ţi producă greaţă. Nici suferinţă. Încearcă, măcar aşa, de pamplezir, să te gândeşti la ceva şi ai să vezi că ai să te simţi mai bine…”

„Am încercat, mi-am zis. Şi mi s-a făcut şi mai mare greaţă…”

„Nu zău, spuse profesorul. Nu cumva încerci să mă duci cu zăhărelul?!”

„Aş încerca, dar nu pot. Efortul ar fi prea mare. Îmi crapă capul de durere, chiar şi aşa, când nu depun nici un efort pentru gândire?”

„Ei, nu depui efort? Cum să nu depui? Te gândeşti, micuţule, chiar şi atunci când nu te gândeşti. Şi asta pentru că gândul nu-l poţi opri în loc. El vine, pleacă şi alt gând vine în locul lui. Chiar şi atunci când avem obsesii, gândurile se evaporă din mintea noastră, dar nu se pierd, cum se pierd, de pildă, norii ce se perindă pe cer. Ci revin, mereu revin şi ni se înşurubează în creier. Tu însă, micuţule, treci printr-o stare de uşoară apatie. Iar starea de apatie se poate transforma destul de repede în starea de depresie. Deocamdată ţi-e somn şi greaţă. Şi din pricina greţei nu poţi adormi. Şi de aici apar multe probleme. De gândit însă gândeşti. Gândurile ţi se înfiripă în minte cu sau fără voia ta. Chiar mai adineauri îţi treceau prin minte nişte versuri, nu-i aşa?”

„Ce fel de versuri?” l-am întrebat fără să deschid gura.

„Cum, adică, ce fel de versuri?! Tocmai te concentrai în gând asupra lor. Şi acum mă întrebi ca şi cum n-ai ştii… Nu e frumos, micuţule, nu e frumos să umbli de pe acum cu fofârlica! Păi, dacă începi de pe acum, când eşti încă stare de embrion să minţi, ce-o să se întâmple cu dumneata când te vei mişca pe propriile tale picioare? Ai să înoţi în minciună ca într-o pădure de liane. Mai bine recunoaşte că ai minţit.”

„Fie, recunosc", am zis, şi asta numai ca să scap de sâcâiala profesorului.

„Ei, acum că ai recunoscut, nu aşa că te simţi un pic mai bine?”

Am făcut semn din cap că nu.

„Degeaba negi, spuse somitatea ta. Aceasta e deja o evidenţă. Starea ta s-a ameliorat puţin. Şi o să se amelioreze şi mai mult dacă ai să reuşeşti să-ţi scoţi din cap versurile ce ţi s-au legat de limbă, pe care le repeţi la nesfârşit…”

„Dar nu mi s-au legat de limbă nici un fel de versuri…”

„Ei, nu ţi s-au legat, făcu profesorul. Ţi s-au legat şi încă cum! Din pricina lor starea ta de apatie s-a accentuat.”

„Nu ştiu nimic, ce fel de versuri?”

„Mă rog, versurile nu sunt cine ştie ce. Ele ţin, ca să spun, aşa mai mult de joc. Dar iată că şi jocul, în starea în care eşti, acţionează asupra ta ca un blestem. Ia şi scoate-le din minte…”

„Aş scoate, dar nu ştiu ce să scot…”

„Dumneata nu ştii, eu însă ştiu.”

În timp ce-l ascultam pe profesor, am încercat să-mi aduc aminte de versurile ce mi se învârtiseră în cap. Unul câte unul ele reveniră, naiba ştie de unde, în memorie. Încercam să-mi aduc acum aminte şi de autorul lor. Dar din pricina mahmurelii şi-a stării mele de sictir, deşi numele lui îmi vâjâia în urechi, totuşi nu reuşeam să-mi aduc aminte de el. Faptul că memoria îmi juca feste, îmi crea o stare de nelinişte şi disconfort.

Profesorul mă privea  prin monoclul său, pufăind tacticos din trabuc. Starea mea de agitaţie se pare că-i crea o dispoziţie destul de bună. Bine că totuşi profesorul era singur. Ce-ar fi spus oare domnişoara asistentă dacă m-ar fi văzut în halul în care mă aflam?! Nu ştiu dacă îi plac bărbaţii ce încearcă să-şi suprime depresia apelând la droguri şi alcool! Narcomanii şi beţivii pot fi simpatici, chiar şarmanţi, dar nu atunci când încearcă să-şi revină din mahmureală. Nu, în această stare arată ca şi cum ar fi nişte snopi de grâu proaspăt trecuţi prin treierătoare: au capul plin de praf, iar la ochi le atârnă nişte puchi atât de mari, încât ai zice că sunt boccele de călugări.

„Să ştii, micuţule, că-i plac. Îi plac şi narcomanii, şi beţivii. Ba chiar, aş putea spune, că-i plac şi schizofrenicii, după cum îi plac şi somnambulii. E moartă după somnambuli. Ea însăşi suferă de o anumită formă de somnambulism, care o împinge spre excese erotice. Că doar de aici, de unde ecluzezi, din eprubeta asta blestemată, ai urmărit şi tu anumite scene ce s-au desfăşurat în preajmă şi ai tras anumite concluzii. Pot să spun că obsesia ta legată de gravitaţie îşi trage rădăcinile din cele ce-ai văzut. Acum însă, cel puţin pe moment, ai scăpat de ea. După cum am scăpat şi eu, nu pentru mult timp, desigur, de domnişoara Kiky, de care tu, micuţule, te-ai îndrăgostit lulea, să nu zici nu, şi nu numai că te-ai îndrăgostit, dar ai început – încetul cu încetul – să prinzi ură faţă de mine, şi asta din pricina geloziei. Şi, iată, vezi şi tu unde te-a adus această gelozie! Ai vrut să ieşi din eprubetă şi să tragi o raită prin oraş. Am închis ochii, ştiind prin ce stare treci. Ţi-a făcut de cap, şi te-ai întors aici, de fapt, ai fost adus în cămaşă de forţă, şi băgat din nou în eprubetă. Vezi, micuţule, trage de aici nişte concluzii. Unu: starea de maturitate nu-ţi prieşte, deocamdată. Vechile tale năravuri dobândite pe Andromeda te bântuie şi acum. Trebuie să stai aici şi să scapi de ele, intrând în starea alfa, şi cufundându-te din ce mai adânc în subconştientul tău, până la pierderea identităţii, până la anihilarea eului profund, până când fiinţa ta se va lepăda de toate tarele ei existenţiale, luând forma pură a nefiinţei din care te-ai născut. Versurile ce ţi-au apărut în minte, n-au apărut acolo întâmplător. Starea ta de mahmureală e propice introspecţiei. Şi chiar a introspecţiei artistice…”

„Nu ştiu”, am zis.

„Ştii micuţule, ştii prea bine asta, de aceea eşti şi predispus spre abuzul de alcool. Desigur, alcool îţi afectează o parte din memorie. Acum, de pildă, poţi reproduce o parte din versurile acestei poezii. Nu, toate, desigur. Şi nici în forma lor iniţială. Ai reţinut esenţa mesajului, şi acesta acum începe să te obsedeze. Desigur, el e legat şi de problema gravitaţiei ce te-a indus, cândva, nu de mult, într-o stare convulsivă, împingându-te spre o anumită formă de epilepsie. De aici şi obsesia pentru corpul domnişoarei Kiky, pe care tu, micuţule, o numeşti, în intimitatea ta, domnişoara Pogany. Formele ei aerodinamice şi mişcările trupului, desigur, te determină să te gândeşti la ideea asta. Într-un cuvânt, gelozia te împinge spre multe excese. Dar, în curând, te voi scăpa de gelozie, odată şi pentru totdeauna. Ţin să-ţi spun, totuşi, că între aceasta domnişoară şi melcul din poezia ce ţi s-a imprimat cu sau fără voia ta pe creier există o tainică legătură. Melcul e simbolul senzualităţii. Dar şi al răcelii ancestrale. Domnişoara Kiky e senzuală ca un melc. Dar şi  rece. Rece ca o rază de lună ce se izbeşte de geam. De aici şi slăbiciune ei aproape maladivă pentru lunatici şi înecaţi. Înecaţi, desigur, în alcool, şi abuzuri fel de fel. Chiar şi eu, dacă să mă gândesc mai bine, nu sunt scutit de astfel de tentaţii. Mai trag pe nări din când în când, şi apelez şi la alcool. Azi, de pildă, sunt mahmur. Desigur, mahmureala mea e altfel decât mahmureala ta. Şi, totuşi, uite nu-mi aduc nici eu aminte , să mă tai cu cuţitul, de numele autorului. Pe când versurile care-ţi frământă conştiinţa mi le aduc aminte foarte bine. Melcul mă obsedează şi pe mine. E vorba, în fond, de un melc mahmur, căzut într-o stare de apatie. Dar iată cum sună, în mare, poezioara: «Melcul şi-a astupat bine ochii/ şi-a pus capul în piept, şi priveşte fix în el.// Deasupra lui e cochilia, opera sa perfectă. De care îi e silă.// În jurul cochiliei/ e lumea, restul lumii,/ dispusă încoace şi-ncolo,/ după anumite legi, de care îi e silă.// Şi-n centru acestei/ sile universale/ se află el,/ Melcul (scris cu majusculă!)/ de care îi e silă». Totul e cât se poate de limpede. Ne silă de tot şi de toate, şi asta fiindcă amândoi suntem mahmuri.”

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist