Marile capcane ale dreptei

Aşa cum arată cărţile în prezent, ele rămân făcute pentru Klaus Iohannis. Departe de a fi un prezidenţiabil ideal sau charismatic, departe de a fi cel mai promiţător sau pregătit politician, candidatul previzibil al dreptei, cu bune şi rele, este o variantă modestă, dar mai acceptabilă pentru România decât ceea ce oferă stânga, improvizaţia mitomană Victor Ponta. Celor care s-au aşteptat la mai mult nu le rămâne decât să spere că va fi suficient de înţelept încât să nu accepte să ajungă prizonierul baronilor liberali, cum este Victor Ponta între ai săi, şi să se roage să nu aibă ascunse schelete (reale) în dulap. De fapt, mai sunt multe rugăciuni de făcut, dar pe rând. Şi mai întâi de toate către ANI, instituţie care îl poate scoate pe Iohannis oricând din cursa prezidenţială, dacă prezidenţiabilul pierde procesul de incompatibilitate în instanţă.

În varianta victoriei lui Victor Ponta ştim ce ne aşteaptă. O remexicanizare a societăţii după modelul 2000-2004, un partid hegemonic care va linişti (înăbuşi) orice voce critică, controlând resursele arbitrar şi împărţindu-le discreţionar către un număr de agreaţi ai regimului. Aşadar, un răstimp de excursii îndelung prelungite în străinătate pentru generaţiile dinamice şi noi pariuri pierdute pe viitorul înceţoşat al României.

Dimpotrivă, o probabilă victorie a lui Iohannis atrage inevitabil o perioadă de agitaţie politică; îngrijorătoare pentru spiritul obosit al opiniei publice, dar benefică pe fond, dacă ne gândim că îndepărtarea baronilor de la pupitrul de comandă al statului român rămâne un obiectiv de-a dreptul patriotic al societăţii. (Nu spunem că primarul Sibiului urmăreşte acest lucru, de fapt mai degrabă nu, după cum a tratat până acum chestiunea integrităţii, dar poate că nu va juca cartea duplicităţii în faţa Angelei Merkel.)

Instabilitatea politică vine de la faptul că reeditarea unui pact de coabitare între preşedinte şi premier, într-o formulă Ponta-Iohannis, va fi considerată inacceptabilă de dreapta. Câştigătorii, aflaţi pe val, vor dori să se bucure rapid de fructul victoriei, fără a mai aştepta doi ani până la alegerile generale. La rându-i, PSD nu va lăsa puterea să-i scape printre degete, mizând pe o luptă mediatică de uzură şi de culise, pe care ştim din experienţă că o stăpâneşte cel mai bine.

Dinamica electorală oricum îl împinge pe Iohannis spre formularea unei promisiuni explicite de învestire a unui nou guvern; odată intrat în campania electorală, nu poate aspira să câştige fără un spectru larg de promisiuni, cele mai multe referitoare de fapt la setul de atribuţii guvernamentale. O viaţă mai prosperă, o guvernare eficientă nu se pot realiza prin voinţa preşedintelui, ci doar printr-o colaborare dintre şeful statului şi şeful executivului. Este de la sine înţeles de ce ar prefera un om din acelaşi partid.

De aici şi capcanele lui Iohannis. Prima, să-şi supraestimeze capacitatea de a face rapid schimbarea de guvern şi de regim. Cu fiecare zi pierdută, noul preşedinte ar risca să-şi erodeze rapid popularitatea, să intre într-o poziţie de pat, ca la şah, pierzând prilejul unor iniţiative, dar şi irosind gloanţe în tractarea Alianţei Creştin Liberal spre victoria în alegerile parlamentare.

A doua capcană, „pericolul devoalării tandemului”, este să anunţe numele de premier, o formulă de compensaţie pentru renunţarea la candidatura la preşedinţie şi de liniştire a partenerilor de alianţei că există un angajament de împărţire a puterii. „Premierul” nu numai că va fi o ţintă care distrage atenţia, ci şi o reală promisiune de război politic după încheierea alegerilor, ceea ce nu va fi uşor digerabil pentru nehotărâţi. A nu se uita că temele „stabilităţii”, „liniştei”, „concordiei” (chit că liniştea e perfectă pentru hoţi) cântăresc greu în orizontul de aşteptare pe care îl au mulţi dintre români de la o epocă post-Băsescu. Din păcate, în ultimii ani, dar mai ales cu ajutorul fostului USL, ele au fost semnalizate printr-o demagogie de stânga, migălos elaborată de PSD.

Ceea ce lucrează tot mai puternic împotriva unui plan al dreptei de răsturnare a puterii poate fi criza ucrainiană, încă departe de un deznodământ, şi nevoia SUA de păstrare cu orice preţ a unei stabilităţi politice în regiune printre statele care alcătuiesc flancul estic al NATO. Nu este unica criză posibilă, la ea se poate adăuga în orice moment R. Moldova, unde sunt programate alegeri în noiembrie. Sunt factori externi care, vrând-nevrând, vor conta sensibil în deciziile pe care orice forţă politică responsabilă trebuie să le ia în calcul înainte şi după alegerile prezidenţiale.

Publicitate și alte recomandări video