Măştile lui Adrian Marino (I)

Am comemorat, zilele trecute, un deceniu de la plecarea lui Adrian Marino, istoric al ideilor literare, critic, comparatist şi ideolog de seamă al neo-paşoptismului european, autor respectat şi hulit în egală măsură, personaj, cu multe lumini şi umbre, al vieţii literare româneşti din "epoca lui Ceauşescu". (Cum ar fi fost în mod sigur interesat de acest text căci era atent la tot ce se scrie despre el, Adrian Marino ar fi subliniat instantaneu, cu stiloul, pe exemplarul de hârtie al cotidianului care publică aceste opinii, două formulări ambigue direct din prima frază: ideolog şi viaţă literară, care i-ar fi permis savante digresiuni cu trimiteri, citări şi bibliografie şi, nu în ultimul rând, poate, o superioară punere la punct, vitriolant-ironică). Căci unul dintre paradoxurile vieţii sale a fost tocmai această tensiune dintre omeneasca sa egolatrie, pornită din conştiinţa propriei valori şi nimicnicia superficială a "vieţii literare" bucureştene, dominată de can-can şi bârfă, fatalmente subjugată de amatorism rapsodic şi de lipsă de entuziasm către studiu şi sinteză. Împotriva voinţei sale însă, Adrian Marino a fost un personaj cu totul special al acestei lumi literare şi, cred, niciodată nu e prea târziu sau inutil să discutăm despre el.

Nu este aici locul unei bio-bliografii, fie ea şi frugală, care să acopere 84 de ani de viaţă tumultuoasă şi o operă cu adevărat impresionantă, publicată în multe limbi de circulaţie internaţională. O astfel de întreprindere, fastuos erudită şi cu inevitabile accente encomiastice, este disponibilă pe site-ul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, graţie Florinei Ilis, cea care a redactat o atare sinteză ca parte a obligaţiilor instituţiei de administrate a fondului personal Adrian Marino care cuprinde toate cărţile, documentele, scrisorile şi manuscrisele acestuia. Dar această linie de cercetare este pentru studioşii de la facultăţile umaniste. Într-un cotidian, ne ocupăm, inevitabil, de altceva.

Ar fi meritat, poate, de asemenea, de discutat despre rădăcinile şi prieteniile sale ieşene, spaţiu al nostalgiei şi al abhoraţiilor polemice, căruia îi datora atât de mult şi faţă de care a fost excesiv de critic, cu acea exigenţă nepotolită a iubirii înşelate. Dar şi aici respectul faţă de modul elaborat în care el însuşi îşi caligrafia experienţele de viaţă, cu o detentă ideatică şi cu o ţintă culturală care să transceadă faptul brut, ne îndeamnă să nu ne hazardăm pe un teritoriu mai potrivit pentru evocări literare şi eseistice (de nu chiar memorialistice!) decât pentru o notaţie jurnalistică. Deşi, modul cum şi-a rescris memoriile pentru a lăsa posterităţii imaginea pe care o considera el potrivită despre parcursul său biografic – refăcând versiunea iniţială a autobiografiei sale, terminată în 1993 şi revăzută în 1994, considerată "prea anecdotică" – ar merita, poate, dezbătut într-o intervenţie viitoare. Acum însă altceva mi-a dat de gândit.

Uitându-mă pe internet pentru a verifica ziua morţii lui Adrian Marino (Ştefan Borbely dă ziua de 16 martie şi nu 17 cum apare peste tot) am fost frapat de faptul că, imediat după Wikipedia (care apare automat în capul listei), primele postări selectate sunt cele care cuprind dezvăluirile Mirelei Corlăţan din Evenimentul Zilei despre posibila racolare a lui Adrian Marino de către DIE (securitatea externă ceauşistă) şi despre misiunile sale de spionaj în străinătate, sub acoperirea numelor de cod "Brătescu" şi "Bratosin" aşa cum reiese din probele administrate năucitor în dosarele de la CNSAS. Deşi explicaţia e simplă (au fost mult mai multe accesări pe subiectul de scandal decât pe materialul serios al Florinei Ilis) această "ingratitudine" a posterităţii l-ar fi scos din pepeni, sunt sigur, pe Adrian Marino. Totuşi, în ciuda încercărilor disperate de a reinventa realitatea şi de a ne convinge că albul e negru şi negrul e alb montate de Gabriel Andreescu în volumul dedicat chiar tehnicilor de manipulare a arhivelor Securităţii, acesta este un subiect care merită dezbătut pentru opinia publică, nu atât pentru potenţialul său de scandal, cât pentru valoarea istorică şi morală a acestor compromisuri cu atât mai mult cu cât e în discuţie un autor şi un cetăţean care făcea paradă de moralitate şi virtute. Pentru că, dincolo de satisfacţia acidă cu care l-au încondeiat postum literaţii care fuseseră, la rândul lor, ţinta sarcasmelor lui Adrian Marino, de-a lungul vieţii sau în Memorii, discutarea legăturilor întreţinute de Adrian Marino cu puterea comunistă este, totuşi, o temă de cel mai înalt interes. E o discuţie care se cuvine făcută fără patimă, dar şi fără parti pris-uri, pentru a descrie şi devoala măştile succesive care se întrevăd sub chipul sever, aulic, al marelui cărturar. (Continuare în ediţia Ziarului de Iaşi din 1 aprilie 2015)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii