Mersul pe… jos/ Să vă fie frumos

Dar câtă încrâncenare… Cât humor înnegrit de ridicol… Ce luptă în colbul de sub centuri… Şi pentru ce. Pentru ceva deja făcut. E adevărat, în exact inima oraşului! Dar, există de la început încă un dar. Nu aţi observat în ultima vreme, tendinţa sinucigaşă a oraşelor noastre în a-şi pierde, dacă nu funcţiunile, cel puţin imaginile inimilor lor?! Vieţuind în această tendinţă să fim raţionali: există o jumătate plină a paharului, cea de deasupra. Ogorul vast de piatră cubică poate fi, cum s-a făcut deja arătare, semănat cu evenimente dese şi ample. Nu e puţin! Aşa că-i misterioară reuşita vestitului cub, indicatorul ruinelor istoriei de dedesubt, de a-şi induce năzuinţa formativă în miriadele de pui aşezaţi vălurit pe o arie de câteva pogoane? E misterioasă ca un confuz arc între epoci… Oricum, operaţia pe cordul viu al Iaşului a stârnit, stârneşte şi va stârni reacţii şi contrareacţii. Suntem, pasămite, în plină, adâncă, democraţie. Nu e rău, câtă vreme vectorii intereselor indică puritate, consistenţă, civism.

În aceste sincere circumstanţe ar trebui lămurite chestiuni. Bunăoară nu-i necesar a nega bunele intenţii în schimbarea la faţă a Uliţei Mari. Aflat în jenă financiară, cu majoritatea motoarelor de bunăstare gripate, ba mai rău, moarte, Iaşul are nevoie exasperată de fapte. Iniţiatorii faptei în discuţie n-au crezut, o clipă, că nu vor fi unanim apreciaţi în efortul reînnoirii oraşului. Fără proiect şi resurse consistente, grăbiţi de nevoia de a face, şi-au propus să construiască o formă reversibilă, chiar multifuncţională în simplitatea ei. Gata. Nici o intervenţie semnificativă nu va mai fi posibilă curând. Chestia cu concursul a fost un “pas” de poker. Ne vom opri gândurile pentru atât? Vom opri zborul imaginaţiei prin posibilele vremuri mai acătării din viitorul comun? Un proiect adevărat, născut din substanţialităţile locului trebuie început. Ţinând cont de pofta dialogului, de arţagul actorilor, începutul necesar este chiar tema! Ce chip, ce mod dorim inimii oraşului nostru şi… cam când?

Pe această ţesătură de vectori, ideile arhitectelor Adriana Gheorghiescu şi Alexandra Berdan vin la ţanc.

Problema adormise şi, hop, zic ele, ce spuneţi de o reluare mai concretă a dialogului, adică dezbrăcat de nazuri politice sau de alt soi? Recunosc, e un gest lăudabil. Curajos. Tocmai de aceea a început prin a fi înjurat de unii colegi, că ăsta e rostul lor, şi de suporterii soluţiei actuale, mai mult sau mai puţin ocazionali. Nimic mai firesc modului nostru de viaţă! De fapt cele două arhitecte şi-au luat din timp, pe gratis, pentru a inventa idei de reanimare. Ele sunt interesate profesional şi civic. Să ne deranjăm pentru asta, sau mai mulţi ieşeni, din ce în ce mai mulţi, să ajutăm la desenarea unei viziuni potrivite cu aspiraţiile noastre, dar mai ales ale înaintaşilor? Spun aşa întrucât, se pare, nu ne mai dorim mare lucru de la viaţa noastră comunitară…

Avem timp. Un proiect potrivit se negociază greu. Realizarea lui va fi scumpă. E o chestiune de probabilitate din viitor. Nu-s ahtiat după societăţile prea dezvoltate, dar sunt şi multe de învăţat de la ele. Proiectele lor consumă mult timp, materie cenuşie, dezbateri şi negocieri. Dar o dată finalizate, realizarea e foarte scurtă. La noi e invers: gândim netemeinic şi întindem, cu mari pierderi, timpii de execuţie.

S-au tot discutat problemele tematice ale acestui spaţiu urban, dar cu năduf. Lăturalnic. Vorbind serios, tema în sine e subiect de cercetare multidisciplinară. E nevoie de timp şi profesionalism pentru a o coagula. De ce? Simplu: între monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi acela a lui Cuza Vodă încape toată glorioasa istorie a Moldovei! Doar prin acest enunţ se deschid căi tematice posibile. Ce ne dorim, un spaţiu simbolic, esenţial, povestit pe relaţia celor două monumente împreună cu Mitropolia, Teatrul Naţional, Casa Pogor, Trei Ierarhi, Palatul Culturii, Biserica Catolică… Povestea te îndeamnă îndată să visezi strălucitoare întruchipări sau, dimpotrivă, să eziţi în a începe stricăcios… sau punem accentul pe multifuncţionalitate, mercantilism, ispite de showbiz pentru publicul larg? Vrem punerea în valoare a urmelor, semnelor, obiectelor trecutului istoric sau dorim străluciri de noi mărgăritare false? Armonizăm părţile sau adiţionăm cu timpul resturi? Aducem în centru toate interesele posibile sau îl lăsăm într-o “protectoare” penumbră. Îl tratăm ca pe o zonă de dezvoltare a afacerilor sau ca pe un spaţiu de trecere. Gândim un proiect integrat, în parteneriat cu actorii economici din zonă şi atraşi în zonă, sau rămânem clar la nivelul unor investiţii publice numai pe domeniul public? Realizăm un sistem de străzi şi pieţepietonale în zona centrală sau punem accent doar pe Uliţa Mare. Dezvoltăm un sistem rutier capabil să asigure funcţionarea sistemului pietonal sau le lăsăm amestecate în soarta unei decizii viitoare?

Sau poate, descoperim soluţii de armonizare a dihotomiilorînşirate aici… Sau ne mulţumim cu discursul politic al lui Farfuridi: “Din două – una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc!, dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc!, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!“

Frumos, bine, incisiv şi actual zis, nu-i aşa? Putem ieşi din dilemă dacă, împreună cu cele două arhitecte, cu toţi cei interesaţI, inclusiv administraţia, începem să vorbim despre oraşul nostru cu responsabilitatea acelora care vor ca frumuseţea lui să se împlinească şi să dăinuiască. Amin!