Mic tratat despre iubire (VI)

Diavolii au pierdut disciplina iubirii. Unii îl iubesc sincer pe Dumnezeu: dovadă stă crucificarea lui Hristos. Alţii îl iubesc cu plăcere, I se ofera drept slugi: dovadă stau cele trei "soluţii" pe care Satana I le propune lui Hristos în deşert. Diavolilor, ca şi persoanelor pe care le creaţi din iubire şi care vă recunosc, le lipseşte discernământul. Persoanele acestea, cum spuneam, cred că vă iubesc şi de aceea vă cheamă. Totuşi, am văzut: lucrurile stau tocmai pe dos. Persoanele care vă cheamă o fac pentru că le iubiţi. Iubirea dumneavoastră este cea care le creează ca persoane, iar ele, de fapt, din această iubire vă cheamă.

Ele confundă, aşadar, iubirea dumneavoastră pentru ele cu iubirea lor pentru dumneavoastră. Mai precis, ele vă confiscă iubirea şi inversează astfel sensul alegerii. În iubire, eu îl chem pe celălalt din iubirea lui. El este cel care m-a creat ca persoană – şi astfel m-a ales. Prin urmare, chemarea şi alegerea nu pot fi confundate. Când chem nu aleg, ci dovedesc prin chemarea mea că am fost ales. Invers, când aleg nu chem, ci dovedesc prin alegerea mea ca am fost chemat.

Aţi creat aşadar o lume de unicate. Dar pe dumneavoastră nu v-a creat nimeni. Toţi vă recunosc, toţi vă preţuiesc, toţi vă sunt recunoscători. Dacă le-aţi cere să moară pentru dumneavoastră, fără îndoială ca ar face-o. Dar nu le-o cereţi. La ce bun? La drept vorbind, ei sunt ca şi morţi. Fiindcă pe dumneavoastră nu vă creează nimeni; de dumneavoastră nimeni nu se îndură. Toţi au acum un culcuş al lor, numai Fiul Omului nu are unde să-şi odihnească fruntea. Nu s-ar spune ca aţi creat cea mai bună dintre lumile posibile.

O, şi pretenţia asta a lor că vă iubesc, că din iubirea lor vă sunt recunoscatori şi vă preţuiesc! Şi cum vă mai repetă, mândri, zi de zi, că ei sunt liberi, deci că ei v-au ales, că din libera lor alegere vă cheamă şi că nu înţeleg de ce nu răspundeţi, de ce îi respingeţi. Dacă le spuneţi adevarul, ştiţi bine că se vor supăra. Imediat vă vor face hoţ, mincinos şi nerecunoscător. Vor spune că sunteţi aspru şi nedrept, că pretindeţi să culegeţi de unde nu aţi semănat. Totuşi dumneavoastră ştiţi foarte bine că ei sunt hoţii şi mincinoşii; că, împotriva declaraţiilor şi a faptelor lor, ei sunt nerecunoscătorii; că din iubirea dumneavoastră vă cheamă – şi că numai ea îi face liberi.

Şi dintr-o dată, în acest infern, iată-vă liber! Dintr-o dată sunteţi o persoană, aveţi sens! Ce este muzica aceasta şi de ce dansaţi? Ce este această bucurie care vă inundă, mângâietoare? De unde a apărut paharul acesta cu apă rece şi proaspătă lângă buzele dumneavoastră arse de sete? Iubiţi? Nu, nu e asta. Oricum iubiţi, dovadă este lumea de unicate pe care aţi creat-o. Oricum iubeaţi şi înainte de miracol. Nu, e altceva: sunteţi iubit. Una dintre persoanele pe care le-aţi creat din iubire, v-a ales! Aşa cum dumneavoastră aţi creat-o, ea a ales să vă creeze. Prin urmare, o chemaţi. Libertatea ei vă devine vocaţie.

Cele două criterii ale iubirii adevărate sunt acum limpezi: când iubeşti, celălalt este liber cu tine; iar libertatea sa îţi devine vocaţie. Şi astfel mă apropii de sfârşit. La drept vorbind, nu ştiu prea bine dacă acest mic tratat este dedicat femeii pe care o iubesc, cea a cărei libertate îmi este mie vocaţie – sau Satanei. În orice caz, mi-ar plăcea ca Prinţul căzut să îl citească şi el.

Cititorul a recunoscut, sunt convins, în această iubire pe care eu o numesc "adevărată" iubirea creştină. Noi spunem despre creştinism că este religia iubirii, şi despre Dumnezeul creştin că este Dumnezeul iubirii. Libertatea mea este vocaţia lui Dumnezeu – şi invers, libertatea lui Dumnezeu este vocaţia mea. De aceea, orice iubire adevărată este una revelată. Noi nu am şti să iubim cu adevărat dacă Treimea nu ne-ar fi învăţat acest lucru. Şi tot de aceea, în orice iubire adevărată, Dumnezeu este prezent: orice iubire adevărată este sfântă, oricum ar fi ea consumată.

Dar noi nu mai suntem creştini. Prin urmare, tot ce mai ştim să facem este să rătăcim în labirintul sincerităţii, sau în cel al plăcerii. Iar acest "sau" nu este unul exclusiv. Între cele două labirinturi există canale: ele se compensează reciproc, potrivit principiului vaselor comunicante. Şi astfel dureroasa noastră hoinăreală poate dura la nesfârşit. Fie ca acest mic tratat să ne scoată la liman.