Mică poveste de integrare

Ori de câte ori sunt la mama, în Germania, duminica-mi prevede, după micul dejun, o plimbare prin orăşel, o plimbare pe diferite trasee (încă n-am „bifat” chiar toate colţurile Herrenberg-ului) în timpul căreia, evident, fac şi o groază de fotografii, ca apoi paşii să mă ducă invariabil la chioşcul de ziare şi tutun din gară, de unde cumpăr unul din săptămânalele duminicale: Bild am Sonntag/ BamS, Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung/ FAS sau Welt am Sonntag/ WamS. La fel s-a întâmplat şi în prima duminică, pe când vremea splendidă şi caldă (ziceai că vine vara, nu iarna – de altfel, s-au şi înregistrat 23, chiar 24 de grade Celsius în regiune!) a fost un motiv în plus de-a ieşi din casă şi de-a te plimba agale prin târg.

Deci: ajung eu la gară, intru-n chioşc, mă-ndrept spre publicaţiile amintite şi dau să le studiez, vrând să le verific în mare conţinutul. De data aceasta mă gândeam să iau săptămânalul care are un material serios despre România – n-aveau cum să n-aibă ceva măcar cele două publicaţii premium, FAS şi WaS. Doar că primul ziar (de, simţitor mai ieftin şi, inclusiv de aceea, cel mai vândut) de care am dat a fost BamS. Dau să caut conţinutul din interior, iar pentru asta evident că trebuia să întorc prima pagină. Dar nici nu apucasem să văd ceva pe pagina a 2- sau a 3-a că aud vocea vânzătoarei atenţionându-mă sec cum că nu e permis să răsfoieşti cotidianele!

M-am oprit, desigur, şi m-am uitat nedumerit la ea, gândindu-mă dacă să fac pe deşteptul şi să-i spun că nu mă uitam la niciun cotidian, ci la un săptămânal. Am renunţat, înţelegând raţiunea: toate cele trei publicaţii au format de ziar. Dar interdicţia ei netă mă deranjase, totuşi.

– Ce vreţi să spuneţi? Că n-am voie să văd ce conţinut au?

– Îmi pare rău, dar n-aveţi voie să răsfoiţi ziarele, asta-i regula! Ce, dumneavoastră v-ar plăcea să cumpăraţi un ziar pe care se vede că l-a citit deja cineva?

– Dar eu nu citesc ziarul, am vrut, repet, doar să văd cam ce conţine!, am replicat de-acum enervat de-a binelea, prin cap trecându-mi gânduri-gânduri: de pildă să-i spun că întâmplător sunt unul dintre acei cititori care, după lectura ziarului, l-ar putea duce liniştit înapoi la chioşc! N-avea rost, în context. Sau să-i spun că înţeleg raţiunea regulei, dar nu şi aplicarea ei în stil absolut! Că, da, şi pe mine mă enervează să citesc un ziar vizibil gata citit, în sensul în care unii oameni realmente transformă un cotidian prin simplă răsfoire într-un ziar mototolit, cu paginile îndoite aiurea etc. etc. (Moment în care iar mi-am amintit de anecdota cu Thomas Mann pentru care ziarul abonat trebuia călcat cu fierul de către servitor înainte să i-l ducă la citit…)

– Vă înţeleg, dar regula-i regulă, a zis bruneta tânără cu voce-naltă şi rece.

– Da? Şi atunci cum se face c-am mai fost de atâtea ori pe aici şi niciodată nu mi-a spus cineva aşa ceva?!

– Nu ştiu, cred că şi colegii mei… Sau, mă rog, poate sunt singura care respectă regula!

– Dar dumneavoastră vreţi sau nu vreţi să vindeţi marfa?

– Vreau, cum să nu, dar cu respectarea regulilor!

M-a înnebunit tipa cu recursul ei la „reguli”.

– Ştiţi ceva? Sper că duminica viitoare n-o să dau iar peste dumneavoastră aici! Să aveţi o zi frumoasă.

– O zi frumoasă vă doresc şi eu!, nu s-a lăsat nici ea mai prejos cu urările de bine.

Am ieşit nervos şi supărat. Fusesem singurul client. Trebuia să-i spun şi asta: „Tocmai aţi gonit un client! Weiter so! Continuaţi aşa!”

A doua zi, am citit un articol pe care şi l-a copiat sora mea din Stuttgarter Zeitung semnat de Emilia Smechowski („Bloss nicht auffallen”/ Numai să nu bătem la ochi, SZ, 03.09.15), în care autoarea (familia ei, cu rădăcini germane, fugise în 1988, pe când ea avea 5 ani, din Polonia în Germania) spune, printre altele şi că polonezii din generaţia ei, „a celor cu puţin peste 30 de ani” care au venit de mici copii în Germania, sunt „excelent integraţi, au succes şi aproape că par mai nemţi decât nemţii”!

Mda, nu ştiu dacă tipa de duminica trecută de la chioşcul de ziare şi tutun din gara Herrenberg este vreo poloneză de-a Emiliei Smechowski, o turcoaică ori o italiancă născută aici sau cel puţin şcolită aici (vorbea perfect germană), dar zău că s-a comportat exact aşa cum se comportă imigranţii dornici să se integreze atât de perfect (dacă pot să spun aşa), încât să-i lase-n ofsaid pe nemţii-nemţi. Să fie, adică, „mai nemţi decât nemţii”.

Michael Astner este poet, traducător şi publici