Moartea lentă a comunismului în Vestul Europei

Acum lucrurile au căpătat o altă turnură şi aceste partide sunt într-o decădere iremediabilă ori chiar sunt interzise în unele ţări. Dacă un partid politic îşi schimbă numele nu face decât să aplice o politică comercială binecunoscută: atunci când un produs este compromis, din motive de calitate sau de performanţă, atunci el trebuie rebotezat, pentru a-i face pe cumpărători să creadă că achiziţionează cu totul altceva. După evenimentele revoluţionare din Estul şi Centrul Europei (1989), în state occidentale precum Italia şi în Franţa majoritatea partidelor au trecut prin tot felul de rebotezări, unda de şoc a căderii comunismului şi a dispariţiei lumii bipolare a Războiului Rece atingând direct şi Occidentul, în ansamblul său.

În Italia, cele trei mari partide ale deceniilor de după al doilea război mondial, creştin-democraţii, socialiştii şi comuniştii au dispărut, s-au multiplicat prin sciziparitate şi s-au reîmperecheat sub nume noi, proces care a dus la estomparea frontierelor dintre stânga şi dreapta politică. Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est reprezintă un fapt istoric, care a avut consecinţe asupra Partidului Comunist Italian. PCI a fost împărţit, de facto, dacă nu de jure, în trei grupări diferite (dreapta, centru şi stânga), cu diferite sensibilităţi în sânul lor. Sfârşitul „socialismului real" a fost primit ca o eliberare şi sfârşitul unui echivoc de partea mai moderată a partidului, care a căpătat posibilitatea de a putea, în sfârşit, îmbrăţişa poziţii social-democratice mai mult sau mai puţin avansate. De asemenea, stânga partidului a perceput-o ca pe o ocazie de relansare a propunerii unui socialism libertar şi radical legat de luptele sociale şi de diferitele mişcări care au prins viaţă în societatea italiană (ecologiştii, feminiştii). Este un fapt că în majoritatea de centru-dreapta a partidului a început să se vehiculeze ideea că dacă nu mai există comunismul nu ar mai avea sens a se numi comunişti, şi că era momentul de a crea o nouă formaţiune, care ar fi axa unei viitoare agregări a stângii italiene. Aşa s-a propus desfiinţarea PCI-ului. A fost convocat un congres care, printre lacrimi şi insulte, era bazat pe trei moţiuni. Prima, majoritară, repeta poziţiile menţionate mai sus. Cea de-a doua, a stângii, afirma că numele, simbolurile şi identităţile sunt importante şi că era mândră să se numească comunistă din moment ce socotelile comuniştilor italieni cu „socialismul real" au fost încheiate, şi că în Italia comuniştii nu au făcut decât bine şi erau un partid popular, iubit şi respectat. A treia, a câtorva filosovietici de neclintit, era împotriva oricărei schimbări şi recunoştea Uniunea Sovietică drept singura formă de socialism victorios (evenimentele se petreceau la începutul anilor ’90).

Exact în această perioadă avea loc dezagregarea Uniunii Sovietice şi stingerea Războiului Rece. Partidul Comunist Italian a devenit mai moderat, purtând acum denumirea de Partidul Democrat de Stânga. După dispariţia Partidului Comunist şi a celui Creştin-Democrat, apar două noi coaliţii: Centru-Stânga şi Centru-Dreapta.

Membrii partidelor comuniste au fost persecutaţi în multe ţări occidentale la începutul perioadei Războiului Rece, când sentimentele antisovietice şi anticomuniste erau alimentate de guvernele occidentale ca o parte a strategiei lor în cadrul acestui conflict. Totuşi, în unele ţări capitaliste precum Italia şi Franţa, partidele comuniste erau foarte puternice, s-au bucurat de un sprijin popular important şi au jucat un rol hotărâtor în viaţa politică a ţărilor lor în perioada care a urmat războiului. Ele au dezvoltat o variantă a ideologiei comuniste, cunoscută sub numele de Eurocomunism. Această teorie susţinea edificarea unei economii planificate de tip socialist sub conducerea unui guvern ales democratic prin alegeri libere într-un sistem multipartit. Această linie politică a fost o ruptură clară cu linia politică sovietică, dar aceste partide au menţinut relaţii bune, sau cel puţin diplomatice, cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

În Franţa, unde au avut loc alegeri legislative în iunie 2012, premierul Jean-Marc Ayrault a propus o nouă configuraţie a guvernului. Majoritatea miniştrilor din fostul Cabinet a fost menţinută, deşi unii socialişti ar fi dorit şi introducerea unor comunişti în executiv. În mod normal, preşedintele François Hollande şi Partidul Socialist şi-au permis să nu ceară ajutorul ecologiştilor, al comuniştilor şi al radicalilor de stânga, pentru a guverna. Şeful statului şi premierul dispuneau de o majoritate absolută socialistă în Parlament. Totuşi, în culise s-a evocat posibilitatea acordării unui portofoliu lui Robert Hue, fost lider al Partidului Comunist Francez, vechi susţinător al lui François Hollande. Partidul Comunist Francez, reunit pentru a analiza rezultatele acestui scrutin, a ajuns însă la concluzia că prezenţa unora dintre membrii săi în guvern n-ar avea nici un sens. Comuniştii sunt obligaţi să constate că francezii nu mai votează pentru ei ca pe vremuri. În 1978, Partidul Comunist Francez avea 86 de deputaţi în Parlament. În 2012, ei sunt doar 9, topiţi în aşa-numitul Front de Stânga.

S-ar părea că, în total, Partidul Comunist Francez, pe vremuri unul dintre cele mai puternice din Europa Occidentală, al doilea partid al Franţei după al Doilea Război Mondial, nu mai are astăzi decât în jur de 70 de mii de membri. Ceea ce nu-l împiedică să publice zilnic un cotidian, "L’Humanité" (cu ce bani? mister!). Semn al decadenţei, numele actualului secretar naţional al Partidului Comunist Francez este rar menţionat în presă. Pierre Laurent este, de fapt, un ilustru necunoscut. Probabil că bătrânii comunişti francezi mai au nostalagia lui George Marchais, unul dintre cei mai dogmatici lideri ai partidului, dar şi foarte cunoscut pe plan mondial acum câteva decenii…

În concluzie, partidele comuniste din Occident au decăzut imediat după 1989, atunci când regimurile comuniste din Estul şi Centrul Europei s-au prăbuşit. Nemaiexistând comunism în Europa, raţiunea de a se mai intitula "partide comuniste" a dispărut şi ea. Ideologia acestor partide, deşi restructurată şi adaptată noilor condiţii, nu mai atrage o audienţă electorală deosebită, aşa cum stăteau lucrurile în anii ’70-’80 ai secolului trecut în Italia şi în Franţa.

Gelu Iutiş este lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi