Moartea şi curentul electric

Primul mort pe care l-am văzut nici nu era, de fapt, un mort; vreau să spun că, deşi în mod evident murise, nu apucase să ajungă până acolo de unde pornind, dacă mori, poţi fi considerat un mort în adevăratul înţeles al cuvântului, pentru că de murit moare, am înţeles asta devreme de tot, doar cine a apucat să se bucure de viaţă. Or, primul meu mort era o fetiţă de patru-cinci ani, din satul bunicilor mei, pe care nici măcar nu apucasem să o cunosc, pentru că pe atunci universul meu se reducea la o curte mare, o uliţă şi nimic din ce nu încăpea în acest perimetru nu exista. Numai că, atunci când într-un sat micuţ, încropit în grabă înainte de al doilea război, din olteni veniţi în Dobrogea după pământ, în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, moare un copil, se creează vâlvă. Ţin minte foarte clar ziua în care a avut loc înmormântarea, în bisericuţa improvizată a satului. Noi, copiii de pe uliţa bunicilor, ne-am făcut loc, ne-am strecurat printre oameni şi am asistat, cu ochii lacom deschişi, la spectacolul funerar. Slujbă, bocete, obiceiuri tainice, dar multe şi executate cu respect şi teamă. Pentru noi, pe atunci, lumea era o poveste, iar ţaţele din sat ne explicau foarte serioase cum e cu sufletul mortului, care pluteşte ca un abur prin lume şi trebuie împăcat, cum trece el dincolo şi are nevoie ba de pieptene, oglindă ori de bănuţ pitit în palmă şi tot aşa. Dar, mai ales, am ţinut să fim lângă sicriul cât un geamantan, pentru că nu mai văzuserăm în viaţa noastră un mort şi curiozitatea era pe măsura sfintei noastre ignoranţe. Stupoare ne-a creat faptul că fetiţa aceea moartă arăta ca oricare fetiţă vie, era un copil ca şi noi; deci morţii sunt şi ei un fel de oameni, doar că dorm şi au o expresie foarte gravă. Fetiţa cu pricina avea nişte cearcăne mari, aşa cum aveau oamenii mari, mai ales a doua zi după ce întârziau seara la bufet şi părea că a rămas încremenită în momentul de dinainte de a izbucni în plâns. Numai că asta nu ni se părea cu adevărat grav, pentru că, pentru noi, plânsul era ceva obişnuit, un fel de armă pe care o foloseşti zi de zi, când ceva nu-ţi iese. În fine, mai avea fetiţa aceea o paloare vânătă, care se explica, am aflat noi, prin faptul că murise electrocutată. În multe case din satul acela mirific, în care paianta nici nu fusese acoperită de tencuială, un ştecher reprezenta un obiect necunoscut sau, oricum, un moft, aşa că biata copilă se curentase încercând să vâre firul unui reşou în priză.

Am învăţat, cu acea tristă ocazie, mai multe despre curentul electric decât despre moarte. Ciudat lucru, primul cică exista şi aprindea becul, deşi de văzut nu se vedea. A doua era şi ea un fel de efect al curentului electric, doar că nu era ca atunci când filamentul unui bec se aprindea, ci ca atunci când se stingea. Doar că nu avea buton sau, cel puţin, nu-l dibuisem eu. Şi, cum nu am acceptat niciodată ceva ce nu am înţeles, am încercat să pricep pe cont propriu. Cum? Cu ajutorul unui prelungitor. Ştiam că prin el trece curentul electric, care aprinde şi televizorul. L-am răsucit şi am vârât o şurubelniţă în el. Apoi, când am făcut suficient loc, am introdus şi un deget. M-a pişcat destul de tare, m-a cam zdruncinat, dar, culmea, nu chiar neplăcut. Oricum, nu era durere propriu-zisă. Păi, nu e cine ştie ce, mi-am spus. Moartea nu are cum fi altfel. Şi, cum nu reuşeam să mă dumiresc, am mai încercat încă o dată. Aceeaşi reacţie. În afară de spaima iniţială, senzaţia nu era lipsită de interesul ei… La vârsta aceea însă, era posibil ca spaima să fie mai mică decât curiozitatea. N-am mai insistat, din fericire m-am socotit lămurit la timp de experimentul meu.

Prin urmare, la cinci-şase ani, pentru mine moartea era ceva asemănător curentului electric: circula nevăzută şi producea un şoc. Şi aşa a rămas până pe la 15 ani, când mi-a murit prima bunică. Atunci nu i-am înţeles logica absurdă, dar am mirosit-o. Omul pe care îl iubeam şi fără de care nu-mi imaginam lumea era încă acolo fără să mai fie acolo. Plecase definitiv, mi se spunea, deşi pentru mine era clar că încă rămăsese cu noi. După aceea, mi-au murit ceilalţi bunici, s-a dus şi tata, s-au mai stins şi doi prieteni de care eram extrem de legat, aşa încât nu aş mai spune că am rămas un începător în ale morţii. Am ceva experienţă. Dar, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că, de fapt, nu ştiu mai multe despre moarte decât am aflat la cinci-şase ani. Ştiu un pic mai multe despre mine, pentru că toate pierderile astea m-au schimbat cumva, dar moartea rămâne la fel de inexplicabilă pe cât era curentul electric, pe când aveam câţiva ani şi-mi era de ajuns să văd că becul se aprinde şi oamenii se sting, fără să simt nevoia să mă întreb cum se petrec, tehnic, lucrurile astea?

Pentru că şi moartea e un fenomen tehnic, are o mecanică numai a ei şi, mai ales are o mecanică ulterioară. Asta o înveţi când intri prima oară într-o morgă, ca să-ţi ridici mortul tău şi vezi că şi alţi oameni sunt acolo ca să-şi recupereze, fiecare, mortul său. Fiecare cu mortul lui, pe care îl cară după aceea, toată viaţa, în suflet. Pentru că de murit nu se moare niciodată de tot.

P.S. Niciodată nu mi s-au părut mai ironice şi mai şarjate versurile lui Bacovia decât recitite, acum câteva nopţi, într-o biserică rece, pe când îl păzeam pe bunicul meu, un bătrân foarte, foarte frumos, ca nu cumva să plece de tot…