Morbus sacer

Creangă a suferit mult, mai ales în ultimii ani de viaţă, de ceea ce anticii numeau morbus deificus, morbus daemonicus sau morbus sacer, adică de epilepsie, „pedepsie”, cum spunea Humuleşteanul, fără să-şi piardă niciodată umorul. La un moment dat, o gazetă bucureşteană, după un atac de epilepsie al prozatorului, a anunţat moartea lui. Acesta s-a amuzat, anunţând pe toată lumea că „mi-a murit moartea”.

Desigur, dramatismul bolii, trăirile ei extatice, la confluenţa cu cele religioase, au dat aceste denumiri bolii. Dostoievski, care, cum se ştie, a suferit şi el de epilepsie, descrie criza ca o „aură" epileptică, ca o clipă paradisiacă de „sfârşit al timpului", până la urmă ca o trăire extatică, creatoare. Creangă nu scrie nicăieri despre crizele lui epileptice, însă avem multe informaţii despre felul cum se manifestau crizele. Sigur, epilepsia lui Dostoievski nu este aceeaşi cu cea a lui Creangă. Să ne amintim de vorba antică: Nu sunt boli, ci bolnavi. De fapt, astăzi medicii definesc epilepsia ca un grup de boli cu anumite caracteristici comune. 

Însă putem presupune că între epilepsie şi spiritul creator sunt nişte corelaţii. Fie şi numai pentru că mulţi creatori au avut tangenţă cu acest morbus sacer. Un fulger venit de niciunde a lovit pe Buddha, pe Nietzsche, pe Flaubert (epilepsie corelată cu isterie), pe Dylan Thomas. Baudelaire a fost lovit şi el de acest fulger cu patru ani înainte să moară, iar Hölderlin, când s-a despărţit de doamna Gontard, a fost lovit de acelaşi fulger: stătea la pian şi bătea cu un singur deget aceeaşi clapă. Psihiatrul Mircea Drăgan afirmă că Ion Creangă a împărtăşit „într-un anume fel” destinul lui Van Gogh. Acesta din urmă, un posibil homosexual latent, un răspopit luteran, „consuma băuturi alcoolice (absint), avea crize de tip epileptiform şi episoade de bipolaritate”. Mai adăugăm unele crize de profundă depresie, precum cele de la Londra, sau de la Arles.

Pe vremea lui Creangă nu se ştia prea multe despre această boală cerebrală cronică, caracterizată prin crize neuropsihice repetate. Aşa se face că, printre altele, medicii îi recomandau să bea vin îndoit cu apă, ca „să-i calmeze nervii”. Astăzi oricine ştie că acest „tratament” este totalmente nerecomandat. Epilepsia, corelată şi cu alte boli, i-a scurtat viaţa scriitorului. Tot ea însă a făcut posibilă (cred cu tărie în aceasta!) o activitate creatoare excepţională.

Mă pregăteam să scriu că nici un specialist în medicină nu a tratat tema epilepsiei şi, în general, a bolilor lui Creangă. Criticilor literari, ca să parafrazez nişte versuri populare, cărările li-s oprite în acest domeniu. Etiologia bolii, ipotezele tipului de personalitate, de boală, eventuale diagnostice trebuie analizate în primul rând de psihologi, de psihiatri, de psihanalişti.

Despre afecţiunea psihiatrică a lui Eminescu s-a speculat mult (şi de cele mai multe ori de către nespecialişti tălâmbi), dar despre bolile lui Creangă şi despre eventuala influenţă, pe care au avut-o în operă – nimic! Iată însă că aflu aproape din întâmplare pe blogul medicului psihiatru Mircea Răzvan Drăgan un studiu de excepţie, din 2011, intitulat Ion Creangă: personalitate afectivă?. Desigur, studiul trebuie citit în întregul său. Sunt analizate dovezile ce atestă mai ales indirect trăsăturile caracteriale afective ale autorului: „ amintirile” celor care l-au cunoscut pe autor, diverse opinii ale unor critici literari, opera însăşi.  Totodată, Mircea Răzvan Drăgan îşi ia câteva măsuri de precauţie, lucru cât se poate de bine venit, ştiindu-se patriotismul degrabă inflamator al românului verde: „Vor exista mereu voci care vor susţine că a publica cercetări, asupra unei posibile tulburări mintale de care a suferit o personalitate din domeniul culturii, poate aduce atingere reputaţiei şi prestigiului acesteia. Inclusiv a prestigiului naţiunii la care aceasta este apartenentă. Contrar acestei opinii se poate argumenta că o astfel de cercetare îmbunătăţeşte imaginea pe care artistul o deţine în conştiinţa colectivă”. Psihiatrul ploieştean îl apropie pe Ion Creangă de personalitatea hipertimică descrisă de Leonhardt ca "o combinaţie a veseliei, cu dorinţa de acţiune şi cu nevoia de a vorbi, precum şi o înclinaţie spre digresiuni în gândire, înclinaţie care uneori frizează fuga de idei. Nevoia de acţiune poate genera totodată realizări de valoare. Numeroase inovaţii şi iniţiative apar tocmai în felul acesta. La reuniuni, personalităţile hipertimice sunt cele mai antrenante. Atâta timp cât au un public care îi ascultă, hipertimicii vorbesc şi povestesc fără să devină plictisitori, deoarece nu rămân mult timp la acelaşi subiect, aduc în discuţie teme noi, povestirile lor sunt pline de glume; în general, oameni de acest fel au umor… există tendinţa ca veselia să se transforme în iritabilitate".
După K.Schneider, (…) "alcoolismul hipertimului provine din nevoia pe care el o are de a se asocia, de a se bucura împreună cu alţii". În acest sens sunt citaţi oameni de cultură şi personalităţi istorice cu aceste maladii mintale şi care au reuşit, în pofida acestora, să facă istorie.

După ce analizează perioada sa premorbidă (copilăria, adolescenţa, activitatea de la Junimea), Mircea Răzvan Drăgan trece la ipotezele de boli ale scriitorului: ipoteza de epilepsie, ipoteza unor boli metabolice (obezitatea şi diabetul zaharat), ipoteza cardiovasculară, a alcoolismului complicat, a unei false nevropatii (cum circula în epocă). În final se ajunge la definirea personalităţii hipertimice în cazul lui Creangă: „Ipoteza Ion Creangă o personalitate hipertimă, este cea mai apropiată de adevărul biografic, literar şi fiziopatologic. Pentru aceasta pledează faptul că din copilărie şi până a închis ochii a fost un extravert, cu un comportamentul ludic şi cu o veselie contagioasă.Un creator, cu multiple preocupări ideatice, un versificator prin asonanţă, un logoreic uneori de nestăpânit, un om rapid iritabil. Poseda o memorie prodigioasă a glumelor, poveştilor, cimiliturilor şi versurilor; cu care atrăgea auditoriul. Un mare iubitor de copii. Un foarte bun institutor. Un polipragmatic, implicat în multiple activităţi comerciale, politice, artistice şi literare. Nu puţine dintre preocupări sale au avut conţinut erotic, "pe uliţa mare". Pasiunea pe care o punea în activităţile zilnice era de multe ori exagerată. Era lacom la mâncare şi băutură, precum pesonajele din povestea sa "Harap Alb"; "Fomilă" (e vorba de Flămânzilă – nota mea) şi "Setilă".

Citez în final concluziile: „Ion Creangă a avut o personalitate cu evidente trăsături afective hipertime, asociate unei inteligenţe vii şi unui ascuţit simţ al umorului ţărănesc. Faptul a făcut posibilă coexistenţa unei activităţi creatoare de excepţie ce i-a adus consacrarea în literatura română, cu a unor multiple neplăceri în viaţa de zi cu zi. O afectare psiho-somatică progresivă, finalizate printr-o patologie severă care i-a provocat sfârşitul.”

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist