Motiv de caterisire

Că tot veni peste noi Kiril (post-Rogozin, să nu uităm!), ce imagine mai avem despre cleric (preot sună cam patetic aici) ca figură socială? Păi, tot aia pirogravată de Creangă: obraz gros şi pântece încăpător, plus – ca recrudescenţă recentă – o lipsă crasă de scrupule în cazuri simptomatic de numeroase. Dar sintagma aceasta e, desigur, un eufemism: aproape că nu se mai cunosc excepţii. Că n-am văzut măcar unul fără burdihan, treacă-meargă, s-o dăm pe sedentarismul profesiunii şi meandrele digestiei. Tristeţea într-adevăr mare, crepusculară e că până şi habotnicii au început să întrezărescă în liturghie un ce al naibii de lucrativ, unde mai pui că preoţimea nici nu-şi mai fereşte de ochii vulgului privilegiile de castă. Pe unde se tămâiază, e rost şi de parai: după un principiu care nu se dezminte decât rar, rarisim chiar, o dată în tranziţie, poate. Pe cine va fi uimit că în Reşedinţa de Stat, unde a fost cazat pe durata "sejurului", Patriarul a beneficiat de "o sufragerie mare, un birou cu televizor plasmă, două dormitoare de lux, cu mobilă italiană din lemn de nuc, poleită cu aur, o baie modernă cu jacuzzi" („Jurnal de Chişinău”, 6 septembrie 2013)? E cu neputinţă să-i mai disociezi de opulenţă şi lux: când vântul mişcă faldurii grei ai sutanei, îţi rânjeşte de după vreo coapsă strălucitoare de "Mercedes", accesoriul de ultim răcnet în lumea precuvioşilor. Nu e pamflet, nici iconoclastie: popimea a proliferat în ultima vreme peste măsură, mişună pe unde nu te aştepţi şi revendică mereu ceva: o palmă de pământ, un imobil, o scutire etc., cărora le spune – sfântă ipocrizie ecleziastică – jertfe! Habar n-am de ce oamenii aceştia, care nu prea arată nici scrupul, nici evlavie (de minima competenţă spirituală mai bine tac: n-a scris nimeni despre kitsch-ul în această materie); care nu se mai ostenesc demult să-şi drapeze fastul (că acareturile sunt oricum la vedere), care îşi împing taxele pe culmile nesimţirii, privind mortul şi necazul omului ca pe o pradă, sunt, în continuare, toleraţi şi sprijiniţi. Li se votează hatârurile prin consilii, miniştri şi preşedinţi le afişează smerenie şi ies, de regulă (cea mai viabilă dintre toate, cu rata cea mai mare de eficacitate), basma curată, fie drog, fie viol, fie orice altă mârlănie săvârşită sub patrafir, aşa să ne mai ajute Pronia! Raţiuni electorale, teama de eventuale presiuni sociale? De înţeles, dar numai până la un punct, fiindcă dincolo, unde rapacitatea combinată cu incultura întrece imaginaţia şi posibilităţile de cuprindere ale cinismului ca noţiune, genul acesta de „conlucrare” se transformă în propriul antipod, devine contraproductiv. Încet-încet, dar cu o tenacitate cu adevărat infernală, potentaţi şi clerici se confundă în complicitatea la crima de bagatelizare – nu a bisericii ca instituţie (una din lungul şir al formelor laice de organizare socială), ci a sentimentului care a făcut-o posibilă şi căruia şi statul, înaintea moralei, aş zice, îi datorează enorm. Nu vreau să fiu grandilocvent: efectul de coalescenţă şi prezervare pe termen lung al credinţei este vizibil şi pentru ochiul neînarmat teologic (deşi un cuvânt avizat în sensul acesta ar avea de spus şi sociologii, la o adică; şi nu numai ei). Tocmai acest mecanism vital intră acum în disoluţie.

Ce m-a mirat peste poate în această ordine: cazul unui preot de la Boghenii Vechi, Ungheni, pe numele său Vladimir Childescu: nu percepe nici pentru botez, nici pentru cununie şi nici la înmormânatare. A predat trei ani, gratuit, religia în şcoala din localitate. Ţine săptămânal două cercuri: de fotbal şi şah, iar la competiţii îi premiază pe câştigători din banii donaţi de prieteni şi cunoştinţe. Primăria a pus umărul abia după patru ani de asiduităţi. Vi-l închipuiţi dereticând în prima jumătate a săptămânii la nişte privaţi din capitală, ca să mai facă „un ban în plus” pentru cei patru copii pe care îi are şi pentru nevasta bolnavă? Mă tem sincer că breasla l-ar putea caterisi, pentru că îi strică vâna sinecurelor. Despre ce presiuni a pus pe el protopopiatul din Ungheni în 2007, la un an de la alipirea parohiei sale la Mitropolia Basarabiei, cu securişti, poliţişti şi un impostor în sutană (reprezentant, of course, al Mitropoliei Moldovei), citiţi în numărul semnalat al „Jurnal…”-ului. O excepţie – cred că singura în această haluciantă tranziţie – peste care presa trebuie să-şi pună spotul pentru cuvenitul răgaz de înfiripare.

Publicitate și alte recomandări video