Naţionalism economic versus concurenţă

De vreun deceniu, România a fost declarată economie funcţională de piaţă, ceea ce presupune existenţa unui raport liber al cererii şi ofertei. Şi nici nu sunt legi care să impună, să faciliteze sau restrângă accesul cumpărătorilor la anumite categorii de produse de larg consum ori servicii de vreun fel.

Periodic, politicienii români, desprinşi de realitate, au însă ambiţia de a umple rafturile supermaketurilor cu produse româneşti. Fiindcă nu fabricăm iphone-uri sau BMW-uri, neavând o tradiţie industrială pe care să o descânte trompetele naţionaliste, tot politicianul îşi îndreaptă privirea spre agricultură. Mulţi dintre ei nu o spun, dar o cred sincer: există o conjuraţie a marilor retaileri în a facilita importurile şi de a-i scoate de pe piaţă pe producătorii locali de alimente. În realitate, aşa cum rezultă din nenumăratele experienţe făcute publice, puţini producători locali sunt capabili să furnizeze în flux continuu şi la volumul dorit de hipermaketuri pe perioade foarte lungi. Prin urmare, pur şi simplu, nu se încurcă cu nea Vasile care are o cipercărie şi o livadă cu doi meri, copţi fix în septembrie. În termeni de cheltuieli, este mai eficient să negociezi volume mari cu un singur furnizor, decât zeci de contracte cu producători infimi şi greu verificabili.

Noua lege adoptată în Senat, care obligă toate magazinele alimentare din România să vândă carne, fructe şi legume româneşti în proporţie de cel puţin 51% din total este o trăznaie economică cu efect de bumerang. Ea induce un simptom protecţionist în toată industria alimentară, în sensul că firmele româneşti, indiferent de ce fac şi cum fac, ar avea asigurat prin lege un fel de acces preferenţial la raft. În interiorul acestui 51% se inventează un fel de monopol, unde contează volumul şi mai puţin concurenţa ori calitatea. Înainte de a încuraja industria alimentară, legea stimulează comoditatea unora. În loc să investească pentru a ajunge la acelaşi nivel de rentabilitate şi calitate cu producătorii străini care produc pentru supermarketuri, cei în cauză se vor mulţumi o perioadă cu accesul garantat la rafturile magazinelor de o asemenea lege. Şi vor prefera să obţină, o perioadă, un profit mai gras, fără să reinvestească în retehnologizare, depozite, dezvoltare şi calitate.

Altădată, după 1866, în locul hipermaketurilor, agenţii globalizării economice era evreii. În unele zone din Moldova reuşiseră să controleze complet vânzarea cărnii de vită. Cum s-au gândit „naţionaliştii” ieşeni să încurajeze economia românească? În primul rând, să-i scoată de pe piaţă, prin lege, şi să le interzică să vândă creştinilor; carnea creştinilor trebuia să fie obligatoriu asigurată de producătorii şi măcelarii români. Îndată ce s-au văzut fără concurenţă pe un segment de piaţă, „patrioţii” măcelari români au dublat preţurile. Unde s-a greşit? În slăbirea concurenţei. Evreii ştiau să-şi aranjeze afacerile mai bine şi erau experimentaţi în comerţ. În loc să înveţe de la ei, concurându-i în mod real, românii au încercat prin măsuri administrative să-i scoată de pe piaţă, introducând distorsiuni în jocul cererii şi al ofertei. Cei loviţi au fost cumpărătorii, iar cei făcuţi de râs tocmai avocaţii economiei româneşti.

Oferta supermaketurilor şi a magazinelor alimentare nu se stabileşte prin legi, ci prin concurenţă şi ofertă. Se pot influenţa alegerile cumpărătorilor prin campanii bine ţintite, dar nu punându-le în faţă, pe rafturi, mărfuri într-o anumită proporţie, poate li s-o lipi ceva de mână. Campanii precum „Dor de gust” sau „Produs în România” rămân cele mai adecvate metode de a ajuta industria alimentară românească. Atât cât dincolo de lozinci există şi produse pe măsură, iar românii se declară mulţumiţi de ele.