Caută 
1 MIN
Video
"Numaidecât am fost în duh. Şi iată un scaun de domnie era pus şi pe scaunul de domnie stătea Cineva. Şi Cel ce stătea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere".
… Îl întâlneam, de obicei, pe plajă, la răsăritul soarelui. Dar şi după apusul lui. Fiecare dintre noi avea un mod al său de-a se ruga. Eu îmi îndeplineam datoria creştinească, scufundându-mă în mare lângă o stâncă năpădită de licheni din Golfului Francezului, loc nefast, unde în fiecare vară se îneca câte un străin.
Rosteam Tatăl nostru şi alte scurte rugăciuni, făcându-mi cruce sub apă. Alex Doghy se plimba în cerc pe ţărm, rostind în suedeză, o rugăciune stranie, în care apărea des numele lui Crist. Pârjolit de soare, înalt, slab, cu bărbia tremurândă, mergea într-un ritm din ce în ce mai trepidant, până în momentul când, ridicându-şi mâinile în văzduh, scotea un ultim strigăt de triumf, aruncându-se în valuri şi înotând până la stânci.
Ritualul acesta se repeta în fiecare dimineaţă. Dacă se întâmpla ca Doghy să petreacă până-n zori de zi, atunci ritualul avea loc la apusul soarelui… Din pricina ritmului sacadat în care era rostită rugăciunea sa era greu de perceput pentru urechi străine. Nu m-am încumetat, pe tot parcursul acestor veri în care ne-am întâlnit, să-l întreb despre credinţa sa. Pot să vă spun doar că în timpul rugăciunii, pictorul dădea impresia că nu aude şi nu vede nimic din cele ce se întâmplă în jurul lui. Lumea materială îşi pierdea substanţa. Totul, începând cu stâncile şi oamenii care-l priveau cu nedumerire, avea consistenţa apei sau a aerului. El însuşi era ca un vârtej ce mişca nisipul şi valurile, ridicându-le, o dată cu cuvintele, la cer.
Mărturisesc că eram fascinat de înfăţişarea lui; rostindu-şi rugăciunea, trupul lui Doghy suferea o neaşteptată metamorfoză. Muşchii se încordau, împrumutând câte ceva din rigiditatea stabilopozilor de pe promontoriu. Ochii îi ardeau în cap, bărbia îi tremura, şi doar fruntea, în contrast cu tot restul corpului, plutea senină când în urma, când în faţa lui, asemenea unui zmeu, confecţionat dintr-o coală de hârtie albă, pe care mâna unui copil alergând o înălţa spre cer. „Coala de hârtie” avea întipărită printre rânduri hiroglife ce semănau cu pescăruşii, dar şi cu ciucurii de spumă pe care valurile le aruncau pe ţărm. Contemplându-l, îl asemănam când cu un prooroc, ieşit din grota lui să predice în pustiu, când cu un Don Quijote, pornit în căutarea morilor de vânt.
Îşi făcea rugăciunile dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, dar se ruga, uneori, şi după apus, clădind un fel de cuiburi de nisip sub forma unor rune pe cele treizeci de trepte ce coborau de pe faleză.
Din palmele sale nisipul curgea ca dintr-o clepsidră în matriţe nevăzute, reproducând înfăţişarea unor litere desprinse dintr-un vechi manuscris.
…Când soarele scăpătă la orizont, Doghy îşi unse trupul cu nisipul presărat pe scări. Mă rugă să fac acelaşi lucru. Am dat curs poruncii sale. În timp ce ne îndreptam spre valuri, am simţit mici furnicături pe piele.
"Nu te alarma, îmi spuse, curând vor trece."
Ajungând la stânci, ne-am aruncat în apă şi am început să înotăm. În urma noastră rămânea o dâră luminoasă. Firicele de nisip ce ni se lipiseră pe piele erau fosforescente.
"Sunt licurici de mare", îmi spuse el.
Înotam din ce în ce mai repede. Dâra de lumină pe care o lăsam în urmă se lărgea. Am înotat în cerc, apoi ne-am căţărat înapoi pe stânci.
"Priveşte", mi-a spus pictorul.
Cercurile de lumină unde înotasem se lărgeau. Spectacolul mă fascina. Mii şi mii de luminiţe galbene şi verzi se clătinau în apă, apropiindu-se şi îndepărtându-se de ţărm.
"Descifrezi ceva?", mă întrebă.
"Citeşte de la dreapta la stânga", îmi porunci el.
Nu înţelegem ce-mi cere. Mi-am adâncit, totuşi, ochii în întuneric şi am citit primul rând. Ţin minte şi acuma paragraful scris în cercuri cu litere gotice ce sclipeau clătinându-se în valuri: «Numaidecât am fost în duh. Şi iată un scaun de domnie era pus şi pe scaunul de domnie stătea Cineva. Şi Cel ce stătea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere».
„E întipărită aici toată cartea Apocalipsei lui Ioan, pe care, de altfel, o cunosc pe dinafară, spuse pictorul. O poţi citi în valuri..”
„Ce însemnă să fii în Duh?”, l-am întrebat.
„Asta înseamnă”, strigă el, aruncându-se de pe stânci în mare. I-am văzut pentru o clipă trupul răsucindu-se în valuri, înfăşurat în litere ca într-un giulgiu tainic. Apoi pictorul dispăru în adânc şi ieşi la suprafaţă înscriind în dâra de lumină o întreagă carte. M-am aruncat şi eu, la rândul meu, privind cum las în urma mea o altă dâră luminoasă. Era ca şi cum am fi tras după noi câte un năvod, în care în loc de peşti străluceau litere şi cifre. Am înotat un timp, încurcând „năvoadele” între ele, iar când ne-am căţărat înapoi pe stânci aveam trupul plin de alge şi de scoici ce ni se lipiseră pe piele.
Între timp se înnoptase de-a binelea. O mulţime de stele clipoceau pe cer, când ieşind, când ascunzându-se în spatele unor scame de nori sinilii.
Mi-am spălat în valuri trupul de ierburile ce mi se agăţaseră de piele, m-am şters cu un prosop aspru, şi am tras hanoracul pe mine. Pictorul rămăsese cu bustul gol, acoperit pe alocuri de resturi de scoici şi licheni; şi-l zvânta lăsându-şi pieptul în bătaia razelor de lună care-l luminau ca pe o statuie. Ca să ne încălzim am tras câte un gât din sticla pe care o aveam la îndemână, invocând numele fiicelor Albionului.
Din pricina frigului, pielea ni se făcuse ca de găină, acoperindu-se pe alocuri de pete roşii. Simţeam pe braţe şi pe coapse o uşoară mâncărime. Poate că atinsesem în timpul descinderii noastre în mare o meduză, sau poate era efectul nămolului sau a licuricilor de mare.
Pe neaşteptate începu să bată vântul. Prima rafală, ne izbi în faţă, încâlcindu-ne părul şi bărbile. Vibrând puternic, hanoracele ni se umflară ca nişte pânze de corăbii. Aveam senzaţia că dacă ne-am fi întins braţele în cruce, ne-am fi putut lua zborul de pe ţărm.
"Întotdeauna se întâmplă astfel, spuse pictorul, continuând să stea la locul lui. Din senin se stârneşte furtuna şi marea înghite în adâncul său fiecare rând…"
Totuşi ceva din urma trecerii noastre mai persista în spuma mării. Distingeam în întunecimea nopţii valurile care se ridicau şi coborau lovindu-se de bărcile salvamarilor. Scrutând întunericul, vedeam cum literele fosforescente se lipeau între ele, căpătând contururi ciudate. Pe moment, am avut impresia că în tulburarea lor valurile scoteau la suprafaţă scene pictate pe nişte vitralii întunecate…
"E Blake, murmură el, William Blake…"
M-am dezbrăcat repede şi m-am aruncat din nou în valuri, cu gândul ca să-mi tăvălesc trupul păcătos prin aceste frumuseţi, desprinse dintr-o altă lume… Apa se făcuse neaşteptat de caldă. N-am îndrăznit totuşi să mă avânt în larg. Am înotat privind mereu în urma mea, fascinat de dâra de lumină ce se prelungea din corpul meu ca o coadă de cometă. Înotam în cerc, desenând pe suprafaţa mării o roată, înconjurată de spiţe luminoase crescute în afară. Mă scufundam în adânc, cu ochii larg deschişi, închipuindu-mi trupul ca pe un atom, în jurul căruia se învârteau elementele primordiale. Slobozeam aerul reţinut de plămâni şi urmăream bulele de aer ce se ridicau la suprafaţă, asemenea sferelor dintâi, ce conţineau înăuntrul lor formele tuturor lucrurilor posibile, nu şi greutatea lor. Timpul se amesteca cu spaţiul, dând naştere unei spirale, ce învârtindu-se se pierdea în infinit. Golul se îngemăna cu plinul, transformând secundele în linii, în triunghiuri şi sfere, ce se ridicau la suprafaţa apei, evaporându-se în aer. Expulzând aerul inhalat în plămâni, impregnam apa cu sentimentele şi gândurile mele, cu bucuria şi teama mea de-a fi. În fond ce eram eu? O simplă fiinţă ce respiră. O gură ce inhala aerul de-a afară, reţinându-l câteva clipe în plămâni, pentru a-l expulza înapoi. Odată pătrunse în plămâni, moleculele de aer îmi irigau sângele şi creierul. Mă simţeam asemenea unei amfibii ce putea să vieţuiască la fel de bine în apă, cât şi pe uscat. Asemenea unui zeu cufundat în adâncul mării a cărui respiraţie năştea constelaţii şi lumi ce se evaporau în hăul cosmic. Când am revenit la ţărm, tot spatele îmi era acoperit de licurici de mare.
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist.
