Noi cântăm, nu recoltăm!

* De obicei, prin septembrie era Festivalul "Cerbul de Aur", la Braşov. Data varia de la an la an, dar nu cu mult – deseori, tămbălăul se încheia la vremea asta, una nu prea nimerită, fiind Braşov, deci munte, răcoare: am fost şi noi la o ediţie şi am răcit. "Cerbul de Aur" nu mai e (poate că o fi fost împuşcat şi mâncat), dar iubirea de muzică e un zid: până la primele cântări de după consumul primului tulburel, melomanii au nevoie de combustibili pentru flacăra pasiunii lor. La Consumatori se desfăşoară acum festivalul "Cârlanul de Aur"; mai multe ne va spune primarul, organizatorul evenimentului:

– De unde până unde festival? Localitatea e cunoscută pentru altele!

– Înţeleg aluzia, dar la beţie oamenii cântă. Decât să cânte aşa, care cum apucă, am oferit cadru organizat. Deţin un local, în care se organizează nunţi, botezuri, parastase, evenimente fericite, iar lumea cântă.

– Când aţi început?

– Când s-au suprapus o nuntă şi o tăiere de moţ. Nunta de sâmbătă a ţinut mai mult, nu-i puteai da afară, că n-aveai cu cine te înţelege, nu mai ştiai care-i naşul şi care-i soacra mică; nuntaşii de sâmbătă s-au amestecat cu invitaţii la tăierea de moţ de duminică şi au ţinut-o împreună până marţi. Problema a fost că şi formaţia de la tăierea de moţ a ţinut-o împreună cu taraful de la nuntă…

– Au cântat împreună? Înseamnă că a fost de două ori mai plăcut, nu?

– Împreună, fiecare cu repertoriul lui. Unii cântau "Drumurile noastre", alţii "Puşca şi cureaua lată", iar lumea de afară auzea "Puşca şi cureaua latăăă / Se vor întâlni vreodatăăă?". A fost situaţie penibilă, m-am gândit că să vezi că tăierea de moţ se lasă şi cu altfel de tăiere, fiind ciupiţi toţi…

– Aţi detensionat atmosfera, bănuiesc.

– Da, de la siguranţe. Am tăiat curentul şi le-am zis "Hai, gata!". I-am pus să cânte cu rândul, să susţină mici recitaluri.

– Şi a fost bine!

– Bine, că după o săptămână am unit trei nunţi şi două cumătrii şi a fost problemă doar cu un invitat de la cumătrii, care a băgat darul în găleata de la nuntă, că era să-l bată mirele când a văzut pamperşii. Aşa am zis să organizăm şi acum. Nu la local, ci în Piaţa Statului, să fie multă lume.

– La Braşov e Piaţa Sfatului, iar aici e Piaţa Statului: aţi încercat să-i imitaţi?

– Piaţa e a statului, statul român, eu plătesc chirie la stat pentru ea! Nici cârlanul de aur n-are legătură cu cerbul lor, care a şi răposat: câştigătorul asta primeşte de la mine, un cârlănaş auriu, de un an, că am şi stână!

– Cum se desfăşoară ediţia din acest an?

– De-abia a început ieri, cu întârziere, că ba n-am avut una, ba alta, ba n-am mai găsit tirbuşonul, înţelegeţi… Iată, tocmai cântă pe scenă nepoata mea de pe soră, care n-a luat bacul nici anul ăsta şi s-a apucat de muzică!

– Oricât de amabil aş fi, pot spune doar că nu cântă, ci rage ca o vită. Cine i-o fi zis că are voce?

– Eu. Şi ştiu bine că n-are. Nici ceilalţi interpreţi din sat n-au, că îi cunosc bine.

– Şi atunci? Care-i şmecheria?

– Nu vedeţi că toţi spectatorii aruncă spre scenă cu gulii, roşii, ardei graşi, cartofi, ştiuleţi de porumb, ciorchini de struguri şi alte roade ale pământului?

– Văd! Şi ce-i cu asta? Mi se pare şi normal să arunce şi sper s-o şi nimerească, la halul în care îşi bate joc nepoţica!

– Dar credeţi că oamenii au venit cu ele în cârcă de-acasă, din comunele lor, cei mai mulţi pe jos sau cu bicicleta?

– Nu prea, că-s multe şi sunt grele, aşa par.

– Deci, noi aici încercăm să-i enervăm cât mai tare pe spectatori. Când nu se mai pot abţine de nervi şi vor să arunce, văd că n-au ce (am avut eu grijă înainte să fie piaţa măturată, fără pietre) şi încep să scoată cartofi, sfeclă şi gulii, să adune roşii, ardei, gogoşari şi ce mai e, ca să tragă în interpreţi. De nimerit n-au cum, că deja sunt beţi toţi, dar în spatele scenei stau oamenii mei cu sacii şi adună. În câteva zile de festival terminăm de recoltat tot, fără efort!