O carte de poezie fracturistă: Colonia fabricii

Apărută în prestigioasă colecţie de poezii a Editurii Cartea Românească, în anul graţie 2015, Colonia fabricii de Moni Stănilă e o carte greu de încadrat într-un anume gen literar. În acest sens, putem spune că Moni Stănilă forţează limitele în care e percepută atât poezia, cât şi poemul în proză. Poeta nu ţine cont nici de ritm, nici de metaforă, nici de construcţia poemului pe ansamblu. Pentru ea e importantă starea de moment. Notaţia scurtă, revelatoare, referitoare la biografia personajelor şi la decorul în care se desfăşoară fiecare episod al „dramei”. Cartea e un remember, un recviem scris pentru şase mâini în amintirea unor morţi mereu vii depozitaţi în memoria sa afectivă, cu o parte din parcursul biografic şi traumele suferite în perioada războiului şi a terorii roşii.

Biografia personajelor se suprapune cu starea afectivă a poetei. Din fragmente de amintiri, din flash-uri disparate, poeta încearcă să reconstituie atmosfera unei epoci cenuşii, dominate de teroare. Realitatea e privită din trei unghiuri diferite, încărcate de revoltă surdă, de resemnare în faţa sorţii şi de obidă că viaţa nu poate fi trăită altfel decât cum ţi-a fost croită de hazard şi de soartă. Portretele naratorilor Alexandru (1900-1984), Ion (1908-1981) şi Dan (1946-2064) se ridică asemenea pietrelor kilometrice pe drumul presărat de întâmplări mai mult sau mai puţin spectaculoase ce conturează decorul în spatele căruia evoluează, ca în teatru de umbre, personajele adiacente, Macu, Sorin şi Leia, dar şi fiica lui Ion, cea care „zideşte şi uneşte destinele din umbră”. ”Pe noi ne-au dus, aşa cum duci mortul. Îl urci în căruţă/ În spatele ei mama lui Dumitru plânge cel mai tare. Nu ne-au pus capac, nu ne-au legat. Cei care s-au temut, au fiert tutun şi au băut. Nu toţi au trăit. Nici noi.” Adevărurile cărţii sunt spuse pe jumătate, cealaltă jumătate rămâne articulată în bezna de nepătruns din profunzimile eului. Ea nu poate fi revelată, nici reconstituită în memoria colectivă. Rămăşiţele unor trăiri, a unor gânduri presărate în carte ne vorbesc mai mult despre absenţă, decât despre prezenţă, şi asta deoarece în colonie „pe noi ne-au dus, aşa cum duci mortul la groapă”. Uneori însă mortul se întoarce la viaţă cu tot cu groapa lui. 

Citind Colonia fabricii, am încercat s-o trec prin furcile caudine ale teoriei fracturiste enunţate de Manifestul elaborat de Marius Ianuş în septembrie 1998, completat şi nuanţat de Dumitru Crudu şi Ionuţ Chiva, pentru a detecta, în interiorul cărţii autoarei, liniile de forţă ce ar înscrie epica sa în cadrul acestui curent expresionisto-existenţialist. Colonia fabricii poate fi percepută şi decriptată din această perspectivă. 

„Fracturismul, spune Marius Ianuş, le-a fost revelat în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1998 (când am fost bătuţi pe stradă), ca să terminăm odată cu poezia. Din acel moment scrierile noastre s-au numit fracturi.” Nu cunosc nici un amănunt legat de acest incident istoric care, iată, a dat naştere unui nou curent literar în literatura română! Cine i-a bătut pe tinerii poeţi? Unde exact s-a întâmplat acest fapt? La Bucureşti, la Braşov? Pe ce stradă? În ce loc? Tinerii poeţi (câţi au fost anume?) au intrat în altercaţie cu reprezentanţii forţelor de ordine, care nu au putut suporta, presupun, recitatul poetic nocturn, căutând să restabilească liniştea publică, sau au fost bătuţi de un grup de derbedei, pentru care poezia nu reprezintă nimic altceva decât un moft al unor sclivisiţi? Tind să înclin pentru această din urmă variantă. Dacă e aşa, atunci gaşca de cartier, prin negarea poeziei, şi exacerbarea instinctelor, s-a înscris, paradoxal, volens-nolens, fracturismului chiar înainte de apariţia lui. ”Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic, estetic şi, în consecinţă – afirmă Marius Ianuş -, curentul nostru este reflectarea literară a unei realităţi noi. În plan politic este reprezentat prin anarhism. Anarhia noastră este revolta unor mai mult sau mai puţin falşi marxişti care văd cum nişte fascişti nenorociţi ca Fukuiama pledează pentru o lume care distruge valorile spirituale ale umanităţii. Mai bine să distrugem noi lumea… Fracturismul, după ce a descoperit fisurile realităţii şi existenţei, vrea să instituie o legătură extrem de strânsă, o coeziune între felul cum trăieşti şi poezia pe care o scrii…Nu poţi fi, în acelaşi timp, un profesor universitar academician, un mic-burghez carierist comerciant politician şi un poet nonconformist. E o discrepanţă aici şi o fisură. Fracturismul desfide poezia optzecistă a realului, derivată din cultură şi împănată cu o multitudine de planuri ştiinţifice.” Programul estetic şi etic fracturist are ceva din frumuseţea, naivitatea şi patima credinţei primilor creştini. Poeţii acestei generaţii au alergie faţă de şoarecii de bibliotecă şi de poezia sau chiar viaţa pusă la vânzare pe tarabă. Negoţul liric le produce o profundă greaţă. Asemenea unor Crişti, ei intră în templul artei răsturnând tejghelele pe care se află literatura expusă la vânzare. În locul esteticii ei instaurează trăirea brută, simţirea exacerbată. De aici şi legătura lor cu existenţialismul şi cu expresionismul. Fracturismul, spune Ionuţ Chiva, dă naştere la nevroze, aducând, „în final, alienarea”. De aceea literatura fracturistă „trebuie să fie una a nebuniei şi/ sau a inocenţei infantile”, căci „ruperea dintre eu şi rest, dintre înconjurat şi înconjurător, duce la fracturarea sinelui… Poezia este pentru noi o intervenţie asupra realului. Iar dacă apare în scenă un instrument, acesta are efectul unui bisturiu lăsat în pacient.” Am citat din Marius Ianuş. Realul e perceput de fracturişti ca un organism bolnav, din care trebuie extirpată partea cuprinsă de cangrenă. Poezia intervine asupra realului, dar după operaţie, chirurgul, poetul adică, lasă în mod intenţionat bisturiul în trupul pacientului, cu scopul de a-i exacerba o stare febrilă, indusă de poezie. ”Poetul nu lucrează numai cu tehnici (cum o fac cei mai mulţi optzecişti), ci, esenţial, cu sine.” El e în acelaşi timp chirurgul, dar şi instrumentul de intervenţie asupra realităţii. Decupând partea afectată de cangrenă, el induce realului starea sa de anxietate declanşând o altă boală, numită „efectul de ingenuitate”. Fracturismul, conchide Marius Ianuş, e o formă atroce de artă, care epuizează autorul, determinându-l să-şi trăiască viaţa la maximum de intensitate.

În Colonia fabricii, Moni Stănilă uzează de tehnicile folosite sau cel puţin teoretizate de fracturişti, contaminându-se, totodată, dacă mai era nevoie, şi de starea de revoltă împotriva regulilor literare şi a normelor de convieţuire impuse de societate. Ca şi congenerii săi, ea pătrunde în templul sacru al artei pentru a dărâma tarabele cu mărfurile expuse pentru troc. Pe ea o interesează reconstituirea, în interiorul eului său liric, nu numai a biografiei unor înaintaşi ai săi, Alexandru, Ion şi Dan, ci şi a cadrului istoric în care au evoluat aceste destine. Bisturiul liric cu care operează poeta asupra realităţii, a biografiei celor trei personaje, dar şi a altora, nu e altceva decât propria sa biografie interioară. În jurul ei se configurează încetul cu încetul vieţile şi tinereţile apuse: „Trec dealul cu căruţa până la Romaneşti… Avioanele întind funii de lapte în calea noastră aşa cum ai întinde sfori în balcon ca să crească rochiţa rândunicii”. Odată întinse funiile coardelor sentimentale, realitatea exterioară se răsuceşte, se strânge în ea însăşi, luând configuraţia celei interioare: „Înapoia noastră case pitice, mame tinere – sub 40 de ani şi avioane mici răsunătoare, câinii pe care i-am crescut la oi cu zer şi caş, presuri galbeni intonând imnul. Înapoia noastră, un cer roz cu urme, cu găuri. Pădurile îşi scutură copacii, ca acasă, în susul grădinii, înainte de ploaie”. În acest decor se desfăşoară întoarcerea lui Alexandru, ca dezertor, de pe frontul din Alpi care se terminase, de altfel, demult. Poeta Moni Stănilă pune în abis, cum afirmă Bogdan-Alexandru Stănescu, „istoria mare prin depănarea succintă a istoriilor mici” ce se succed în faţa ochilor noştri asemenea unui film derulat din inconştient în conştient, şi viceversa.

În Colonia fabricii, istoria este privită printr-un ochean, care, deopotrivă, micşorează, dar şi măreşte distanţa afectivă faţă de lucrurile şi evenimentele din realitatea imediată, inclusiv din istoria comunismului şi post-comunismului, risipite prin spaţiu şi timp, suspendându-le, pentru o clipă, cât durează amintirea, în eternitate, pentru ca apoi să le prăbuşească înapoi, în golul existenţial. Parafrazând-o pe autoare, am putea spune că Moni Stănilă priveşte realitatea „cum privesc spovediţii spre preot: cu frică de Dumnezeu, cu credinţă, şi cu dragoste.” 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist