O idee pentru dezbaterea publică: Memorialul Reîntregirii. 1918 – 2018

Acum 98 de ani, oamenii mari ai României mici, împreună cu românii din teritoriile ocupate au identificat mijloacele prin care unitatea purtată prin veacuri de neamul de păstori, de voievozii, cărturarii şi ostaşii noştri s-a metamorfozat în temei al unirii. Unirea cea Mare, sau Reîntregirea, aşa cum i-am spus. Ne pregătim să o sărbătorim peste numai doi ani. Doresc şi sper să nu ne surprindă insuficient echipaţi, pentru a-i da dimensiunea pe care o merită. Mai e de dorit să fim pregătiţi să facem bilanţul onest al primului secol de unitate statală. Se vor scrie cărţi şi se vor organiza ceremonii. E de aşteptat şi o inflaţie de vorbe sforăitoare rostite de pitici care se vor întâmpla să fie în locuri de unde cred că merită să fie ascultaţi. Să nu disperăm, doar nu în ei stă vitalitatea acestui neam. Ar fi de dorit ca marea sărbătoare să nu ne găsească cu mistria în mână, pentru că nu am avut timp să încheiem pregătirile. Se cuvine să începem prin a  restaura monumentele ridicate în anii interbelici, atunci când ţara era liberă şi a putut să-şi cinstească eroii. Acestea sunt simple şi numeroase, Slavă Domnului, poate nu chiar pe gustul estetic mai nou, dar au fost ridicate din inimă şi împânzesc aproape toate oraşele şi satele ţării. În Ardeal, acestea ar trebui reconstruite exact în locurile unde au fost ridicate şi distruse apoi de ocupanţii maghiari horthyşti. Comunităţile locale trebuie stimulate prin toate mijloacele să-şi asume istoria lor, ca parte a istoriei mari a neamului. Niciodată în trecutul nostru nu a participat întregul neam la împlinirea unui ideal, cu mai multă determinare. Niciodată nu am fost mai aproape şi mai solidari, începând cu poporul de ţărani, care a luptat în tranşee şi încheind cu oamenii politici, cărturarii şi Familia Regală. Frumuseţea acestei solidarităţi, dincolo de orice accident (nici acestea nu au lipsit), mărturiseşte despre tăria de caracter a unei naţiuni care a binemeritat să-şi ia soarta în propriile mâini.

În anii regimului comunist am ridicat relativ puţine monumente dedicate Marii Uniri. Iar atunci când s-a întâmplat să fie înălţate, ele au fost cenzurate şi selective. Dovadă că două generaţii crecute în anii comunismului nu au avut ştiinţă despre rolul lui Iuliu Maniu, Ionel Brătianu, Ion Pelivan, Regele Ferdinand, Regina Maria. Iar ipocrizia ne-a costat. Am văzut-o chiar la mitingul de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1990, atunci când poporul-turmă, instigat de maeştrii diversiunii, Ion Iliescu şi Petre Roman, a huiduit la auzul numelui lui Iuliu Maniu, rostit cu pietate de către ucenicul acestuia, Cornelui Coposu.

Prin forţa împrejurărilor din anii Războiul Reîntregirii şi împlinind vocaţia sa unificatoare, Iaşul a mai jucat un rol de prim rang în istoria noastră. Poate ultimul din veacul care a trecut. Cei mai mulţi români ştiu asta. Dar se cuvine ca oraşul celor trei uniri să se pregătească aşa cum merită trecutul său şi să aducă o ofrandă pe măsura rolului istoric jucat la 1918. Am aflat despre intenţia de a înălţa o statuie Regelui Ferdinand Întregitorul. Poate ar fi mai bine să completăm galeria descompletată chiar cu statuile Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, de lângă Casa Studenţilor. Sunt convins că şi muzeele ieşene se pregătesc pentru acest eveniment. Pe de altă parte, putem lesne constata că în Iaşi nu lipsesc statuile, unele mai valoroase, altele mai puţin. Lansez de aceea, spre dezbatere publică o altă idee, şi anume aceea  a ridicării unui Memorial al Centenarului Reîntregirii.1918-2018. El ar putea fi plasat chiar în parcul de la Casa Studenţilor, vis-à-vis de clădirea Fundaţiei Ferdinand şi la intrarea în Bulevardul Carol I. Proximitatea Universităţii, a Muzeului Unirii, a statuii lui Eminescu şi generozitatea pieţii care poartă numele poetului ar putea rotunji ansamblul cu un monument unic, probabil, în România. Parcul va trebui să fie complet redesenat, iar în mijlocul lui construit un monument simplu dedicat Războiului Reîntregirii, Marii Uniri şi contribuţiei Capitalei Moldovei la acest act istoric. Îl văd ca pe o construcţie-simbol a unei comunităţi demne de istoria sa şi ca pe o ofrandă a solidarităţii ieşenilor întru cinstirea operei înaintaşilor. Cu privire la detaliile arhitectonice, fără să am pretenţii în materie, sugerez doar câteva elemente pentru o posibilă temă de dezbatere: monumentul să se compună la demisol dintr-un spaţiu expoziţional-comemorativ de inspiraţie stilistică atică – dar nu un muzeu propriu-zis -, placat cu efigii ale personalităţilor Războiului Reîntregirii şi Marii Uniri, steaguri de luptă şi inscripţii cu numele eroilor Iaşului căzuţi în luptă. Întrucât memorialul este un spaţiu al pietăţii şi al reculegerii, cred că este binevenit ca el să se afle la demisol, pentru a crea o atmosferă tainică, de capelă creştină. La etaj, o esplanadă străjuită de coloane ar putea deveni locul ideal pentru ceremonii.

Ideea de memorial este relativ nouă în România. După ştiinţa mea, ea s-a concretizat până acum doar la Sighet, dar acolo este mai mult un muzeu al victimelor comunismului şi al rezistenţei, în vreme ce partea propriu-zisă de memorial se află într-un spaţiu închis în spatele zidurilor fostei închisori. La Iaşi, un monument de for public, altfel decât cele consacrate, plasat într-un spaţiu cu mare încărcătură istorică, ar putea fi contribuţia personalizată şi nu una de serie a comunităţii noastre la Centenarul Reîntregirii. Ar fi tonic dacă acest ansamblu s-ar ridica prin subscripţie publică. Primăria, direct sau printr-o fundaţie, şi l-ar putea asuma. Doar ridicăm biserici prin contribuţie publică. De ce nu ne-am putea uni eforturile pentru a înălţa un monument de reculegere, rememorare şi comemorare, adică religios şi laic în acelaşi timp? În următorii doi ani, Memorialul ar putea fi finalizat. Ne-am putea îmbogăţi astfel nu doar cu un monument dedicat trecutului, dar şi cu un simbol al solidarităţii şi determinării comunităţii ieşene la Centenarul Reîntregirii. Un loc de aducere aminte şi un mesaj către generaţiile ce vor urma. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist