O întâlnire (ratată) cu Mircea Cărtărescu (II)

În ziua şi la ora la care Mircea Cărtărescu îşi începea călătoria spre Bacău, nu mă gândeam câtuşi de puţin, nici la el, nici la oraşul lui Bacovia. N-aveam motive.

Asta, până în momentul în care, în biroul meu de la revista ”Cronica” şi-a făcut intrarea Viorel Savin, fost coleg de facultate, actual (atunci, dar mai ales acum) poet, dramaturg, prozator – stabilit la Bacău. Nu ne mai văzusem de vreo zece ani, aşa încât vă imaginaţi ce-a urmat… Era sâmbătă, zi scurtă, chiar şi la o redacţie unde programul de serviciu se dilata sau se contrăgea, aproape după voie, important fiind ca fiecare ”să-şi facă treaba” şi revista să apară la timp. Cu Viorel ”ne-am înfundat”, repede, la ”Unirea”. ”Înfundat” e prea mult spus, Viorel fiind cu maşina, aşa încât a trebuit să fac doar eu faţă tuturor ”solicitărilor”. Şi câte n-aveam de povestit fiecare, încercând a umple ”un gol istoric”, care se căscase între noi, de la terminarea facultăţii! L-am ademenit să rămână peste noapte în Iaşi, dar ”n-a ţinut figura”: lucra la Casa de Cultură şi a doua zi trebuia să fie mort-copt acolo, avea acţiune: întâlnire de cenaclu, cu cine crezi?, mă chestionă. Cu Mircea Cărtărescu. La vremea aceea nu pronunţam: Mircea Cărtărescu, cu fiorul metafizic care ne străbate astăzi. Dar nici cu ură sau cu invidie. El şi generaţia lui, generaţia în blugi, erau privite/ primite cu simpatie, ca nişte ”lupi tineri”, care încercau să se impună în forţă, cu neruşinare, cum zis-a Ioanid Romanescu, petcetluind un mod răspicat de rostire a poeziei şi a poetului, indiferent de timp şi loc. Depănam tot felul de paradigme şi enigme literare, treceam în revistă colegele noastre aflate şi ele, cândva, ”la vârsta fetelor în floare”, recenzam ”băieţii” din promoţia noastră, care deja aveau ”un nume adunat pe-o carte”, până când, după mai multe încercări infructuoase, Viorel a zis: ”Gata! Intru în criză de timp.” Şi s-a ridicat, nu înainte de a-mi pune întrebarea surpriză: ”Nu mergi şi tu, cu mine, la Bacău?” ”La Bacău? Ce să fac eu la Bacău?”, m-am minunat. ”Mergi cu mine la cenaclu. Te prezint, reciţi nişte poezii. Îl cunoşti pe Mircea Cărtărescu. Ai să vezi ce mişto o să fie…”. Deşi eram într-o stare suficient de euforică, l-am refuzat categoric: ”Nu pot merge. N-am cum s-o anunţ pe soţia mea, care-i la şcoală. N-am la mine nicio carte.”. Lui Viorel i s-a umbrit faţa, a dezamăgire, apoi o nouă idee i-a luminat-o, brusc: ”Ştii ce? Hai măcar până la ieşirea din oraş, nu prea mai ştiu străzile Iaşului. Te-ntorci îndărăt c-un autobuz sau c-un taxi.”. N-am stat atunci să mă gândesc că ieşirea din oraş era la fel de simplă ca şi intrarea, şi-am zis: ”Bine, hai!”, mai ales că ne mai puteam continua, vreun kilometru-doi, sporovăirea. Am trecut de Biblioteca Centrală, de Şcoala ”Petru Poni”, tot chitind o staţie de autobuz, de unde să mă-ntorc. Nici nu ştiu cum am ajuns în spaţiul gol care se întinde până la ”Penicilina” şi Valea Lupului… Pe aici, autobuzele circulau rar, dar încă nu-mi făceam probleme. Călătoria începuse să-mi placă, întotdeauna mi-au plăcut ”ieşirile”, cu căruţa (ca s-o luăm ierarhic), cu trenul, cu maşina, cu avionul, fie cu orice şi oriunde. În definitiv, îmi ziceam, pe măsură ce înaintam spre soare-apune, mă pot întoarce de la Podu Iloaie, sau chiar de la Târgu Frumos, eventual cu un tren… Din vorbă-n vorbă şi din kilometru-n kilometru, am ajuns la ”Trei iazuri”, unde nu se putea să nu facem un popas. De aici era chiar mai simplu de-ntors, apelam la un ”ia-mă, nene!”. Însă, ori n-am găsit, ori nu mi-a plăcut… confortul redus care mi se oferea, ori, pur şi simplu, nici n-am mai încercat. De fapt, de la un moment dat, Bacăul începea a fi mai aproape decât Iaşul, iar întâlnirea cu Mircea Cărtărescu – tot mai plauzibilă. ”În definitiv, de ce nu?” Era o ocazie neaşteptată de a cunoaşte un ”optzecist” bucureştean, că pe cei din Iaşi îi ştiam destul de bine. Şi ei pe mine. Când se îngâna luna cu soarele şi pe cerul (bacovian) semnalizau primele stele, m-am trezit, la propriu (că, spre sfârşitul călătoriei de 130 de kilometri, am avut timp să şi aţipesc), m-am trezit, aşadar, în apartamentul lui Viorel, din nu mai ştiu care cartier al Bacăului. Doamna sa, volubilă şi amabilă, n-a dat semne de uimire că soţul a plecat singur la Iaşi şi s-a întors cu un însoţitor, care va rămâne la ei peste noapte. După ce i s-a spus cine sunt şi ce hram port, imediat s-a improvizat o cină cu de toate. Dar înainte de a mă înfrupta din bunătăţi, primul lucru pe care l-am făcut, a fost să dau un telefon acasă. Cu inima strânsă şi c-un tot mai acut sentiment de vinovăţie. ”Sunt la Bacău…”, am spus. A urmat o pauză pe fir, o pauză care mi s-a părut o veşnicie. Dulcea mea doamnă ”procesa” vestea, care nu putea să n-o mire: ”La Bacău? Ce faci la Bacău? Cum ai ajuns acolo?” I-am făcut sinteza zilei, în care cireaşa de pe tort era, desigur, întâlnirea cu Mircea Cărtărescu. ”Bine, a zis ea, cu o voce de metal topit. Ai grijă de tine.”

Numai soţie de scriitor să nu fii, sau, dacă te înhami la această corvoadă, trebuie să-ţi asumi toate consecinţele. Între multele ”întâmplări cu scriitori”, circula una cu Al. Andriţoiu (fost coleg cu Labiş, la celebra Şcoală de literatură şi de udătură). Acesta, orădean şi redactor şef la revista ”Familia” fiind, locuia, cu propria familie, în Bucureşti, într-un bloc cu scriitori şi ziarişti, băieţi buni cu toţii… ”Sandy” – cum îi ziceau amicii – făcea periodic naveta la Oradea, ca să nu-şi piardă dexterităţile de şef. Coincidenţa, sau ce?, lucrase astfel încât, lângă ”blocul cu scriitori”, să fie plasat şi-un birt, ”Oradea” numit, unde distinşii locatari îşi înecau amarul. Într-o seară, ”Sandy” este trimis de doamna lui să cumpere pâine, de la magazinul din colţ. Suficient spre a se întâlni c-un amic, care-l corupe ”la una mică”, la ”Oradea”. Combat ei vreo trei ore şi, pe la 11, amicul dă semnalul: ”Gata, plec, trebuie să prind trenul…” ”Da’ unde pleci?” ”La Oradea.” ”Păi, să te conduc”, zice Sandy. Şi (ca s-o mai scurtăm) îl conduce la gară, urcă în tren cu amicul, iar a doua zi dimineaţă se trezeşte în Oradea, îmbrăcat la fel de sumar, cum plecase şi, ciudat, cu o pâine într-o sacoşă… Dezmeticit, îi telefonează soţiei: ”Sunt la Oradea…” ”La Oradea? Vin imediat să te iau…”, zice doamna, care-i cunoştea ”locaţia”. ”Nu, dragă, sunt în oraş, în Oradea, nu la bufet…” În timp ce povesteam una-alta, dar cu o vervă din ce în ce mai diluată, mai estompată, mă-ntrebam în gând: ”Ce caut eu aici?”, fără a-mi putea răspunde. Cu această dilemă am şi adormit, spre miezul nopţii, nu înainte de a recepta instrucţiunile lui Viorel, pentru a doua zi: ”Noi plecăm de dimineaţă la slujbă, nu trebuie să te scoli. Îţi lăsăm micul dejun, cafeaua. La plecare, tragi uşa după tine. Pe urmă, iei autobuzul cutare, care te-aduce pân-la Casa de cultură… Întâlnirea e la ora 11”. M-am trezit pe la 9, singur într-o casă străină, deşi, altminteri, confortabilă. Disconfortabilă era doar întrebarea, cu care şi adormisem: Ce caut eu aici? Micul dejun şi cafeaua ”m-au pus pe picioare”, aşa încât, pe la zece jumate, ”am tras uşa după mine” (fără s-o iau în spate, ca Tândală), am auzit clicul clempuşului în lăcaş, am mai încercat-o, să mă conving că s-a închis, şi-am coborât în stradă. Era duminică, lume puţină, maşini – şi mai puţine. Trecuseră – constatam – 24 de ore de când plecasem, de-acasă, la redacţie, şi aşteptam, în Bacău, într-o staţie, un autobuz… Parcă fusesem teleportat, şi mă-ntrebam nu doar: ce caut eu aici?, ci şi: dacă eu sunt eu. În această stare confuză, am urcat în primul autobuz care a venit, şi-am coborât la gară. Mizerabila gară a Bacăului, din acei ani, nu mi s-a părut chiar aşa mizerabilă, cum aveam să aflu, 30 de ani mai târziu, din Bacoviana lui Mircea Cărtărescu. Încă din copilărie eram fascinat de trenuri şi de gări. Gara (cu etaj!) din Dângenii natali, străjuită de plopi şi castani, a fost oaza din care plecam, mai mereu, la şcoli înalte, cu-o lacrimă-n suflet (dacă nu pe obraz) şi-n care mă-ntorceam ca un însetat care a rătăcit prin deşerturi. Orice gară, pretutindeni, este pentru doi, pentru despărţiri şi revederi. ”Gară luminată şi pustie,/ Trenurile pleacă pe vecie,/ Ieşi dintr-un sertar, melancolie…”, recitam atunci, recit şi-acum, versurile minunatului (şi-aproape uitatului) poet Adrian Maniu. Sau, mai sprinţar (şi mai potrivit contextului), ca/trenul lui Topârceanu: ”Şi trenuri vin, şi pleacă iară,/ Şi, plictisită-ntr-un târziu,/ Nevasta şefului de gară/ A deraiat… c-un macagiu.” (Va urma)