O iubire din epoca de aur…

Mircea Filip a fost secretar literar al Teatrului Naţional din Iaşi vreme de 18 ani. Unul dintre cei mai longevivi în funcţie, din ţară, probabil. Dar înainte de asta a fost coleg de grupă estudiantină cu mine, într-o promoţie din care au emanat nume cunoscute – unele, de referinţă – în câmpia mioritică a literelor. E suficient să-i amintesc (în ordine alfabetică!) pe Maria Baciu, George Bodea, Ion H. Ciubotaru, Mircea Ciubotaru, Viorica S. Constantinescu, Mircea Daneliuc, Gheorghe Drăgan, Paul Drumaru, Florin Faifer, Nicolae Florescu, Grigore Ilisei, Nicolae Ionel, Cezar Ivănescu, Viorel Savin – şi alţii încă… Cu Mircea făceam cenaclu, mai întâi în doi, la gazda lui, apoi în trei ”şi-n câte vrei”, cu Paul (în garsoniera acestuia din celebrul bloc turn de lângă gara Nicolina), cu Florin Faifer şi cu câteva filoloage apetisante, cărora li se făcea o curte asiduă… Era o atmosferă de… salon literar, cu lecturi poetice, proprii sau din mari autori, cu ”polemici cordiale” (vorba lui Paler), cu aproponturi şi leşinuri amoros-bahice. Totul s-a terminat odată cu absolvirea facultăţii, mutarea amfitrionilor în capitală şi risipirea noastră care-ncotro, pe la slujbele ce ne-au fost hărăzite.

Atunci şi mai târziu, Mircea Filip era ”un Vezuviu astupat de o căciulă de cenuşă şi zăpadă, dar ameninţător, (…) un vulcan care nu erupe decât o dată la o sută de ani”, cum însuşi se autodefineşte. Eu nu l-am văzut niciodată erupând, dar, într-o muncă de rutină, cu tot felul de presiuni dinlăuntru şi dinafară, self-control-ul şi-a mai ieşit din ţâţâni. Dovezile ne sunt oferite în cartea cu doi autori: Mircea Filip/ Cezara Mucenic şi cu dublu titlu: În bătaia nopţii – Convorbiri cu o floare (Editura Timpul, 2013). Este un roman epistolar, în care ”vocea” şi prezenţa protagoniştilor se disting prin grafia diferită: cu scris drept/ normal- bărbatul, cu italice, femeia. Sunt, aceste scrisori, povestiri din tinereţea părinţilor, dedicate fiilor, Emin şi Iustin, cum se menţionează pe pagina de gardă. Prin extensie, oricăror fii şi şi fiice, care au trăit/ vor trăi o poveste de dragoste. Spun asta, întrucât miza cărţii şi întreagă frumuseţea ei emană din mărturisirea iubirii între cei doi (Mark/ Igena), o dragoste ”ca din alt veac” (romantic), care ”ţine de legile divine” şi, desigur (şi paradoxal), este unică. O unicitate ce se repetă în infinite variante, de la începuturile lumii, până în prezent şi-n viitorime – ”pe cât se poate omeneşte prevedea”, cum zicea Divinul critic. Citind aceste Convorbiri cu o floare, m-a dus gândul la Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, cu deosebirea că epistolarul Eminescu-Veronica nu era destinat publicului, fiind ţinut în seif, ca un tezaur, peste o sută de ani. Chiar şi aşa, la apariţie, în anul 2000, s-au găsit voci care să cârâie, să cotcodăcească, întrucât, vezi-doamne, scrisorile nu erau la înălţimea aşteptărilor, nu mărturiseau cine ştie ce filosofice teorii sau poetice profesiuni de credinţă, ci se pierdeau în drăgălăşeniile şi lamentaţiile unei iubiri neîmplinite. La vremea acelor epistole, dulcea doamnă şi Eminul iubit erau deja nişte oameni maturi, apăsaţi de griji (ca să nu zic de destin), ceea ce nu-i împiedică în a-şi mărturisiri mereu iubirea şi a căuta, disperaţi, împlinirea prin comuniune – care nu avea să se mai săvârşească. Peste un veac, epistolarul se repetă, doar că, de această dată, iubita era în capitala patriei şi iubitul în Iaşi. Şi mai e o deosebire esenţială: în cazul contemporanilor noştri totul va fi cu happy-end, chiar dacă acesta se va împlini, ca-n poveste, după trecerea a numeroase vămi şi încercări. Un impediment – ironic şi istoric – este chiar… Milcovul, care desparte două destine. De altfel, (auto)ironia va fi prezentă peste tot, ca semn de (aleasă) intelectualitate şi de convivialitate între două spirite subţiri. Dar ceea ce ocupă corpul cărţii – şi întreagă fiinţa celor doi – sunt repetatele mărturisiri întru iubire, faptul că, obsedaţi, seduşi, purtaţi pe aripi de vis, unul către celălalt, coborâţi în maëlstromul unei realităţi sufocante, strânşi deseori în menghinele unor relaţii sociale sau personale ce ar putea să-i strivească, se salvează mereu prin sentimentul ce îi animă şi care le dă forţa să învingă şi… munţii.

Este epoca de aur a unei iubiri, desfăşurată în plină iepocă de aur – la care referirile sunt revelatoare, pentru cei ce mai cred/ mai zic că ”înainte era mai bine”… Era mai bine doar întrucât noi, care am trăit acele vremuri, eram mai tineri, (poate) eram îndrăgostiţi, sigur eram (mai) creativi, (mai) potenţi, (mai) ardenţi în tot ceea ce ne anima. Dar, tot sigur, la Iaşi ca şi la Bucureşti (şi oriunde în ţară), era acelaşi frig, aceeaşi penurie alimentară, aceeaşi economie de lumină şi de… benzină. Ba chiar, în instituţii, se pusese şi lacăt pe telefon…, că nu puteai vorbi cu iubita când îţi ardea ţie, trebuia să ceri cheiţa de la secretară, de la director… Era, acesta, şi un semnal că trebuia, în genere, să-ţi pui lacăt la gură, să nu fluieri în biserică, să nu contrazici Şeful (mic, mare), să fii conform codului eticii şi (in)echităţii socializde (cum ar zice Luca Piţu). Dintre cei doi autori ai Convorbirii…, Mircea Filip (îndeosebi) deschide acea cutie a Pandorei, de unde ies, ca-ntr-un film retro, multe, mari şi mărunte, dintre mizeriile care ne-au marcat ”hronicul şi cântecul vârstelor”. Ies la iveală, în acelaşi timp, istorii dinlăuntrul unui lăcaş artistic emblematic pentru Iaşi, persoane/ personaje cu nume la vedere sau tăinuite sub un pseudonim transparent, odioase, insidioase, intrigante – unele, luminoase şi ataşante – altele. Trebuie să-i dăm ceea ce e de dat şi Cezarei Mucenic, arhitect/ critic de artă de recunoscută anvergură, aici mărturisitoare a avatarurilor ei bucureştene şi, peste toate, a unui elan creativ augmentat de aflarea providenţială a jumătăţii. Emisferele de Mandenburg nu s-ar fi atras mai irezistibil şi definitiv.

Şi totuşi, premisa de la care am pornit comentariul acestei cărţi poate fi eronată. Autorii scrisorilor nu semnează şi nu se adresează nicăieri, unul altuia: Mircea/ Cezara, ci Mark/ Igena. Apoi, cartea se subintitulează roman, şi poate fi romanul unei iubiri, scris cândva, în timp real, după cum e posibil să fie un roman scris acum şi folosind convenţia (uzuală) a unor scrisori regăsite… Mie mi se pare mai seducătoare prima supoziţie şi asta întrucât mi-ar plăcea ca acest miracol – al unei iubiri ca din alt veac – să-l fi trăit ei, Cezara şi Mircea. Toate datele duc într-acolo. Ne vom lămuri, poate, spre mijloc de martie, la lansarea, în Iaşi, a cărţii. Deşi un pic de mister, de taină în jurul unei astfel de scrieri îndrăgostite nu poate decât să-i sporească puterea de seducţie. Copleşitoare, oricum.