O lume nebună, nebună de legat

Atentatele de la Paris, incendiul de la Clubul Colectiv, războiul din Siria, moscheele incendiate în Spania, catastrofele aeriene, cutremurele de pământ devastatoare, precum şi alte evenimente de o însemnătate mai mare sau mai mică, unele cu totul insignifiante, petrecute în preajma noastră sau aiurea pe mapamond, inclusiv marasmul politic prin care trece Occodentul, ne arată destul de limpede că am intrat într-o nouă eră, de "priminire” a istoriei… Am intrat, cum se spune, într-un vertij periculos, din care nu se ştie cum vom ieşi, schimbaţi în bine sau în rău. Pare-se că timpul, vorba lui Marin Preda, nu mai are răbdare cu noi. Ne împinge să ne rostogolim la vale, cu o viteză ameţitoare.

Explozia informaţională, explorarea spaţiului, telecomunicaţiile fără fir, computerul, chat-ul, blog-urile, noiile cuceriri (experimentele din domeniul genetic, multe din ele rămase secerate), ce pot însemna altceva decât progres?! Progresul acesta incredibil e plătit cu preţul dezumanizării, a robotizării omului, a îndepărtării de viaţa reală. Specia umană e pe cale de a se transforma radical.

Bombardamentul informaţional la care suntem supuşi pe parcursul zilei ne afectează intimitatea. Chiar şi visele pe care le avem în scurtul răgaz al orelor de somn ne sunt poluate de emisiunile pe care le-am urmărit la televizor sau de filmele de pe internet sau de discuţiile pe care le-am purtat prin intermediul camerei web. Schimbările au fost şi sunt prea bruşte şi fiinţa noastră lăuntrică n-a avut şi nu are răgazul necesar pentru a se adapta la ele. În goană nesfârşită după bani, după un job bun, după senzaţii şi plăceri pe cât de previzibile, pe atât de senzaţionale, nu avem timp să ne oprim şi să ne întrebăm cine suntem noi şi care-i rolul nostru în lume. Simţim că, biologic, nu facem faţă schimbărilor ce se petrec în jur cu o viteză ameţitoare, care ne fac să ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de eul nostru profund.

Trăim într-o lume globală, într-un „sat global” în care sistemul informaţional joacă un rol esenţial. O simplă apăsare a tastelor este suficientă pentru a ne aduce în faţa ochilor, prin webcameră, orice entitate de pe mapamond. În acest sat global oamenii se cunosc atât de bine între ei, astfel încât orice mişcare devine previzibilă. Informaţia şterge distanţele, comasează spaţiile, înghesuind continentele, ţările, oraşele şi satele unele peste altele. Într-un astfel de sat poţi fi vecin atât cu locatarii blocului în care vieţuieşti, cât şi cu domnul X din New York sau cu un locuitor din Amazonia sau din Tanganica. Singura condiţie rămâne ca băştinaşul din Amazonia să poată avea acces şi el la sistemul informaţional. În prezent, acest lucru, iată, a devenit posibil. În trecut, oglinda şi mărgelele de sticlă reprezentau maximum de atracţie pentru triburile sălbatice, pe care navigatorii le aduceau în schimbul aurului sau al altor bunuri de preţ. Pentru un ciob spart indigenii îţi dădeau în dar tot ce aveau mai bun în coliba lor săracă; aurul, fiica, nevasta şi chiar sufletul. Îi atrăgea strălucirea. Mirajul noului. Dorinţa de a intra în contact cu o altă lume. Cu zeii coborâţi pe corăbii din ceruri. Trocul în lumea postmodernă va fi, desigur, mai subtil. Preţul va fi însă uniformizarea şi sclavia. Depersonalizarea. În epoca postinformaţională lumea va deveni un fel de cub Rubik, pe care învârtind-o în mână ai putea-o compune şi descompune după bunul tău plac, permutând elementele; adică manipulând oamenii şi locurile. Gradul de informatizare va atinge cote halucinante. În satul global, alcătuit din şase miliarde sau douăsprezece, sau o sută de miliarde de locuitori, fiecare gest, fiecare mişcare şi chiar fiecare gând al unui individ, indiferent de poziţia pe care o va ocupa în ierarhia socială, vor fi monitorizate. Se va şti cu precizie nu numai locul unde te afli, ci locul unde te vei afla peste o oră, peste două, trei, o zi sau o săptămână. Cui vor servi aceste informaţii aparent inutile? Probabil că statisticienilor şi politicienilor. Acelor structuri şi acelor oameni care vor răspunde de destinele satului global numit planetă. Ce se va întâmpla cu individul? Cu viaţa sa intimă? Ce grad de poluare psihică va atinge uniformizarea?

Nu trebuie să privim însă viitorul neapărat dintr-un unghi apocaliptic. Întotdeauna natura, inclusiv cea umană, a găsit soluţii pentru ieşirea din impas. Vor veni războaiele atomice, bolile provocate de viruşii virtuali, dar şi naturali. După cum se ştie, în momentul în care într-o cultură vegetală sau microscopică densitatea pe unitatea de măsură atinge o limită sufocantă, intervine legea magică a reglării echilibrului. Aşa se întâmplă şi cu societatea umană. O parte din componentele culturii, indiferent dacă sunt oameni, plante, animale sau viruşi, bacterii sau simple celule (în cazul unui corp) se îmbolnăvesc şi mor. Sistemul se reglează de la sine. Legile interne ale reglării echilibrului în masa corpurilor joacă rol de  Dumnezeu. Armele de distrugere în masă n-au apărut din senin. Ele sunt o "invenţie" a mesei. O reacţie legitimă a individului sau a grupului faţă de supraaglomeraţia ce se produce pe mapamond. Cu cât densitatea populaţiei va creşte, cu atât cantitatea de armament pe cap de locuitor şi numărul de atentate vor creşte şi ele. În sânul populaţiei se strecoară încetul cu încetul ideea (alimentată de subconştientul colectiv) că suntem deja prea mulţi. Prin urmare, o parte din noi ar trebui să dispară. Fiecare îşi spune: nu eu. Nici familia mea. Nici prietenii. Dar vecinii, da. Şi rudele incomode. Când spun rude şi vecini, nu mă refer numai la familie şi la oamenii care locuiesc în preajma noastră, ci am în vedere ţări şi popoare. Războiele din Irak, din Afganistan, din Libia, din Siria, primăvara arabă, revoluţiile portocalii, mişcările de masă şi actele teroriste de pe glob, începând cu atacul asupra gemenilor, continuând cu Beslan-ul şi terminând cu recentele atentate de la Paris pot fi privite şi din această perspectivă. Undeva s-a dat semnul de alarmă: am intrat în criză, începem să trepidăm învârtindu-ne în cerc, gata oricând să explodăm.

Când densitatea populaţiei atinge cota critică, se condensează nu numai spaţiul, ci şi timpul. Şi se mai produce încă un fenomen ce ţine de subconştient: senzaţia de strivire a aurei. Individul (persoana), din cauza permanentului frecuş cotidian, este deposedat(ă) încetul cu încetul de învelişul său astral, care-i înconjoară corpul ca o mantie protectoare. În acest înveliş de esenţă energetică se află înmagazinată toată informaţia privind istoria sa şi a speciei. Când vom putea descifra acest înveliş, o parte din enigmele legate de intuiţie, cunoaştere, comunicare prin intermediul sugestiilor sau a viselor sau a altor fenomene paranormale vor fi elucidate. O parte din informaţiile acestea se află înscrise în această placentă astrală, iar o altă parte în fluidul care circulă prin corpul nostru şi ne menţine în viaţă. Sângele este cea mai exactă cronică a familiei şi a speciei. El e ca o peliculă fluidă care rotindu-se în corpul nostru nu numai că menţine celulele în stare de funcţiune, dar proiectează în conştient şi subconştient fragmente din "vieţile anterioare". Când spun aceasta, nu mă refer neapărat la reîncarnare. Ci la acea moştenire genetică pe care o preluăm de la părinţii şi străbunii noştri. Pe calea sângelui ni se transmit experienţe şi trăiri ale unor generaţii ce au apus de mult. Cine va reuşi să decodifice (sau să proiecteze din subconştient în conştient sau chiar în afara lui) aceste cronici ale sângelui va şti aproape totul despre om. Răzbunarea sângelui, nu-i o expresie întâmplătoare. S-a întrerupt undeva o verigă, trebuie întreruptă  o alta într-un alt arbore genealogic. Vendetele, războaiele îşi au punctul de plecare tocmai în acest substrat.

În privinţa supravieţuirii speciei umane nu trebuie să fim foarte pesimişti.  Psihicul uman e atât de labil şi în acelaşi timp atât de puternic, încât va găsi soluţia ieşirii din impas. De fapt, fiecare va avea de luptat pentru conservarea sub o formă sau alta a propriei identităţi. Cu cât uniformizarea va fi mai mare, cu atât această luptă va fi mai acerbă. Subconştientul nu va ceda. Va găsi portiţa de scăpare pentru a nu deveni totuna cu ceilalţi.

Natura ne trimite semne să fim prudenţi. Hazardul de asemenea. Ne apropiem cu paşi repezi de o apocalipsă iminentă. De un punct critic. De acel punct în care se string toate liniile, pentru a fi împrăştiate înapoi, în infinit. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist