O reconstituire a cotidianului comunist

În îngrijirea Ioanei Pârvulescu la editura Humanitas a apărut un consistent volum de mărturii reunite sub titlul Şi eu am trăit în comunism. Nu e bineînţeles singura întreprindere de acest fel la noi, dar cartea prezintă cel puţin două caracteristici care o individualizează. Mai întâi, faptul că mărturiile vin de la nu mai puţin de 95 de persoane, unele fără notorietate publică (medici, ingineri, profesori, muncitori), altele – personalităţi cunoscute, printre care Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu, Mihai Zamfir, Andrei Oişteanu, Victor Rebengiuc, Horia-Roman Patapievici, ca să dau numai câteva exemple. Unii şi-au trăit în comunism doar copilăria şi adolescenţa, alţii – spre nenorocul lor – au „prins” toată perioada comunistă, adică mai bine de patruzeci de ani, ceea ce înseamnă – nu-i aşa? – o viaţă de om. În al doilea rând, mărturiile (micronaraţiuni ori scurte secvenţe) sunt grupate tematic în douăzeci de secţiuni, în aşa fel încât cititorul să aibă o imagine coerentă – şi cât mai amănunţită – a cotidianului în comunism.

Avem, aşadar, „felii de viaţă”, care reconstituie micul univers intim, existenţa precară, la bloc, cu umilitoarele privaţiuni din anii ’80 – frigul, lipsa apei calde, tăierile de curent electric; coborâm după aceea în stradă, întâlnim oameni îmbrăcaţi cenuşiu, ne trec prin faţa ochilor tramvaiele şi autobuzele supraaglomerate, cu călători agăţaţi ciorchine de barele uşilor; urmărim cum se desfăşura munca pretins „voluntară”, rebotezată ulterior „patriotică” şi care era în fapt încă o modalitate prin care se încerca „domesticirea” şi umilirea individului, ţinerea lui sub control; facem comparaţie între sărbătorile familiale, cvasi-clandestine în cazul celor religioase, şi sărbătorile oficiale, regizate de maşinăria de propagandă; ne reîntoarcem „la serviciu”, unde ne întâmpină nu o dată şefi obtuzi şi agramaţi şi unde lumea ascultă de un principiu nescris: „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”; luăm cunoştinţă de peripeţiile – care, şi ele, par astăzi de domeniul absurdului – celor care doreau să călătorească în occident şi se izbeau, repetat, de refuzul obstinat al autorităţilor; retrăim comedia grotescă a vizitelor „de lucru” ale oficialităţilor de partid; refacem în memorie (mă refer la noi, cei care am trăit acele timpuri) sinistrele cozi la alimente şi la alte produse de strictă necesitate (până şi hârtia igienică – de foarte proastă calitate, grosolană şi aspră, ca un fel de şmirghel – era un „articol” obţinut cu greu); apoi, fireşte, birocraţia omniprezentă, mârlănia funcţionarilor care te tratau ca pe o fiinţă inferioară, aparatul represiv, temuta Securitate, ahtiată să racoleze informatori; nu sunt uitate şcoala, facultatea, vacanţele, spitalele şi, desigur, dragostea, fiindcă oricât de apăsătoare şi de traumatizante erau vremurile viaţa îşi urma cursul. Rememorările se constituie într-un mozaic de întâmplări care adesea provoacă râsul, într-atât de aiuritoare, într-atât de enorme par cele relatate, deşi atunci făceau parte din obişnuitul cotidian („în comunism – notează Ioana Pârvulescu – banalul e cel mai spectaculos lucru”). Cineva îşi aminteşte că, pe vitrina unui aprozar, a văzut într-o zi că era scris cu litere mari: „A sosit varză”. Altcineva povesteşte că a telefonat la un minister ca să obţină o audienţă, iar funcţionarul de acolo i-a spus: „Aşteptaţi puţin să-mi scot mănuşile ca să vă notez numele” (erau anii când şi noi, la universitate, studenţi şi profesori, stăteam la cursuri îmbrăcaţi în paltoane). O doamnă relatează cum după 1980 reţetele pe care le schimba cu prietenele începuseră să se numească aşa: prăjitură fără ouă, tort economic, imitaţie de paté, icre false. Sunt zeci, sute de astfel de secvenţe care n-au nimic forţat, nimic patetic, ba chiar au uneori, repet, un haz teribil, acel haz pe care îl creează – Ionesco ne-a demonstrat-o admirabil – farsa tragică şi absurdul.

Cartea se încheie cu un pe cât de savuros pe atât de util „Mic dicţionar de termeni din comunism” unde se explică ce însemna, de pildă, „indicaţii preţioase”, „pe cartelă”, „origine sănătoasă – origine nesănătoasă” ori faimosul „nechezol”, despre care aflăm (în ce mă priveşte, ignoram acest lucru) că a fost inventat de un român, pe nume Alecu Radu, care a avut ideea să amestece 20% cafea cu 80% năut şi ovăz. Nu mă pot abţine să nu citez şi din articolul despre hârtia igienică: „Cozile la hârtie igienică implicau şi problema transportului, rezolvată de multă lume prin înşirarea pe sfoară a sulurilor, apoi plasarea lor în jurul gâtului, sub forma unui colan uriaş, sau pieziş pe piept, ca o panglică onorifică” precum şi din cel despre „alimentaţia raţională”: „… programul masca penuria de alimente care se simţea tot mai accentuat (…). Pe zidurile exterioare ale magazinelor şi chiar ale stadioanelor, au apărut reclame mari la peşte oceanic şi sentinţe de tipul: Nici o masă fără peşte, Consumaţi minunatul peşte oceanic(deşi nu mai exista nici acesta în magazine). Maliţioşii au dat replica, tot pe ziduri: Mâncaţi peşte/ Că vă creşte şi, pe înţelesul tuturor: Cum să ne c…ăm/ Fără să mâncăm”. Să adaug că fiecare secţiune e însoţită de câte o foarte expresivă fotografie din epocă.

Şi eu am trăit în comunisme o carte care transmite, într-adevăr, o tulburătoare senzaţie de autenticitate. O carte care arată, aşa cum frumos spune Ioana Pârvulescu, că viaţa cotidiană dă seama despre eşecul unei lumi şi al unui sistem. 

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor