O reformă contestată

Au rămas fără ecou la noi reacţiile stârnite de reforma şcolară iniţiată recent de guvernul francez. Un dezinteres din care n-avem decât de pierdut pentru că ar fi fost un prilej să vedem, prin comparaţie, ce se întâmplă în grădina noastră. Să amintesc, pe scurt, câteva din punctele socotite „nevralgice” ale reformei. Ea vizează, mai intâi, statutul limbilor clasice (li se mai spune şi „limbi moarte”) în colegiu; acestea vor fi trecute, în chip bizar, în categoria limbilor regionale (?), iar introducerea lor în programe devine aleatorie, fiind la discreţia directorilor de şcoală. Şi limba germană îşi pierde locul privilegiat, iar clasele bilingve vor fi desfiinţate. Limbii franceze îi sunt rezervate mai puţine ore de curs, în beneficiul unor „cursuri interdisciplinare”. Intenţiile guvernului socialist al lui Manuel Valls sunt foarte clare şi au fost exprimate răspicat atât de primul ministru, cât şi de ministrul educaţiei, Najat Vallaud-Belkacem: promovarea principiului egalităţii şi înlăturarea sechelelor invăţământului „elitist”.

Această reformă a colegiului se înscrie într-un lung şir de reforme care au condus, inexorabil, la degradarea învăţământului francez. Când unii miniştri au încercat să scoată sistemul din inerţie, puternicele sindicate ale profesorilor au blocat procesul, organizând manifestaţii gigantice pe străzile Parisului şi ale principalelor oraşe. Nici liceeni nu s-au lăsat mai prejos, mai ales după ce s-au molipsit de morbul revoltei din mai 1968. Aşa-numitul „pedagogism” a produs ravagii teribile, prin jargonul pretins „ştiinţific” şi prin impunerea cu forţa a unor metode fals inovatoare. Toate guvernele, fie că erau de stânga, fie că erau de dreapta, au clamat sus şi tare că fac reforme pentru a elimina inegalităţile şi a da şanse tuturor: rezultatul a fost exact pe dos, numărul tinerilor proveniţi din mediile populare ce ajung în institutele academice de top a scăzut. Valurile succesive de imigranţi au creat tot mai serioase probleme şi au dus, iarăşi, la scăderea nivelului. Aşa că astăzi familiile care îşi pot permite un efort financiar îşi dau copiii la şcoli private.

Spuneam că noua reformă a stârnit reacţii aprinse. E drept, ea a fost susţinută de unele ziare stângiste – Le Monde şi Libération -,dar asta era de aşteptat. Altfel, cei care au contestat reforma sunt, de departe, majoritari. Săptămânalul Le Point a publicat un „dosar” în care a arătat importanţa limbilor clasice şi, în general, a culturii greco-latine care se află la baza civilizaţiei nostre; limbile clasice nu sunt un „lux”, ci ar trebui să fie o cale de acces la exprimarea logică, precisă şi riguroasă. Revista Causeur merge şi mai departe, considerând că reforma este o „idee nebunească”. Natacha Polony, o ziaristă temută pentru verva ei polemică, pune punctul pe i: „În realitate, inegalitatea care există în sistemul şcolar francez vine tocmai din abandonarea meritocraţiei”. Marcaţi de o viziune utilitaristă asupra şcolii, reformatorii sacralizează „competenţele”, trecând în plan secund ceea ce a fost vreme îndelungată misiunea şcolii, şi anume transmiterea de cunoştinţe. Să adaug că reforma a provocat şi indignarea unor celebre personalităţi cum ar fi istoricul Pierre Nora sau filosoful Alain Finkielkraut. Drept răspuns, doamna ministru Vallaud-Belkacem le-a lipit contestatarilor eticheta de… „pseudo-intelectuali”!

Tot „pseudo-intelectuali” vor fi fost şi membrii Academiei Franceze care, într-o deplină unanimitate, au dat publicităţii un comunicat o declaraţie ce condamnă reforma în termeni severi. Academicienii deplâng marginalizarea disciplinelor fundamentale în favoarea unor nebuloase „tematici interdisciplinare”. Redresarea sistemului şcolar, se mai spune în text, „va trebui să reziste tentaţiei facilităţii, care n-a avut  alt rezultat decât agravarea inegalităţilor. Exigenţa reprezintă principiul fondator al şcolii republicane şi trebuie să rămână sau să redevină astfel”. În fine, academicienii atrag atenţia, în ce priveşte franceza ca obiect de studiu, că pe lângă reducerea numărului de ore se studiază tot mai puţine texte literare, ceea ce împiedică accesul elevilor la un strălucit patrimoniu cultural.

Faţă de atâtea obiecţii, guvernul Valls a adoptat, deocamdată, politica struţului. Nu ştim ce se va întâmpla la toamnă, probabil însă că va încerca aplicarea reformei. Mă gândeam, urmărind aceste dezbateri, la reformele învăţământului care s-au tot succedat în România ultimelor decenii. Oricum la noi, de regulă, un ministru anulează ce a făcut bun (dacă a făcut) ministrul de dinaintea lui. Rezultatul? Există o elită şi există o mare masă a mediocrităţilor. Universităţile sunt în goană după studenţi, nivelul a scăzut continuu, până şi doctoratul şi-a pierdut prestigiul (dar cum să nu şi-l piardă, dacă şi un prim-ministru îşi ia prin fraudă doctoratul şi nu păţeşte nimic?). Cât despre situaţia limbilor clasice, în speţă a limbii latine, mai bine să nu vorbim. E prea trist. Suntem obligaţi să admitem, cum face Mario Vargas Llosa în Civilizaţia spectacolului, că în locul culturii de odinioară s-a instalat, triumfător, divertismentul. Întrebarea este dacă trebuie să ne resemnăm cu această situaţie.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor