O zi din viaţa unui candidat

Toată lumea crede că viaţa unui candidat la alegeri este un moft. Că e plină de fiţe. Ei cred că respectivul ins e un fel de vedetă care are toate la picioare şi nu trebuie să facă nimic decât să îşi arate faţa zâmbăreaţă ori gravă pe afişe, prin pieţe sau pe podiumuri şi gata, asta e tot. Majoritatea simplilor alegători habar nu au câtă muncă e în spatele acestor apariţii. Pentru că un candidat are o existenţă dublă vrând-nevrând. Din momentul în care a decis să candideze viaţa lui se împarte în două: cea în care poate fi el însuşi în familie, cu prietenii şi cei apropiaţi şi cea în care este EL, candidatul, unde imaginea îl acaparează pe individ, îl domină chiar. Acolo El este o mască din spatele căreia vorbeşte.

Să luăm, de pildă, una dintre zilele dinainte de începerea campaniei electorale, cum este de altfel şi situaţia din prezent, pentru că astăzi chiar începe „cursa”, nu-i aşa? Să spunem că e vorba de ziua pozelor pentru afişe. Aveţi idee cum e să faci poză pentru un afiş în care apari ca viitor primar sau consilier local? Este un calvar, pentru că expresia pe care trebuie să o dai „personajului” tău trebuie să spună un milion de lucruri privitorului: să îi dea încredere în tine, speranţa că ştii ce faci şi ştii ce vrei, că eşti serios, dar nu absurd, că ai şi simţul umorului pentru că fără el eşti un conducător acru. Apoi trebuie să exprimi faptul că tot ce promiţi poţi să şi faci. Împreună cu toate astea trebuie musai să storci tot şarmul din tine şi să ţi-l aşterni pe faţă ca un şerveţel magic. Şarmul acela să-ţi emane prin toţi porii şi să facă toate babele şi femeile măritate sau nemăritate să te pună deasupra patului, lângă candelă. Să le apari viril, chiar dacă nu eşti, mare cuceritor, chiar dacă eşti un timid notoriu. Ce are virilitatea cu politica, ar întreba unii… Hehe, aceia ar fi majoritatea naivi fiindcă nu ştiu că marii conducători ai lumii, fie ei şi dictatori au avut şarm cu carul, acel ceva care hipnotizează masele, care le face să te urmeze necondiţionat oriunde ai merge. E ca mirosul de şuncă ce face toţi câinii să te lingă.

În acelaşi timp şarmul ăsta nu trebuie să ofenseze bărbaţii. Aceştia trebuie să se simtă în siguranţă privindu-te, trebuie să te vadă ca pe unul de-al lor, bun la toate, priceput, puternic, cu forţă fizică şi mentală superioară. Printr-o singură privire trebuie să arăţi că ţii la băutură şi la o bătaie cu pumni, că eşti în stare să spargi lemne şi să ridici o piatră de moară de pe piciorul unui neajutorat, că nu ştii să plângi şi nu o vei face niciodată, decât dacă plânsul acela salvează alte vieţi… Că poţi să ridici un cort pe furtună, că eşti în stare să te lupţi cu un animal sălbatic în loc să fugi şi să-i laşi pe ceilalţi de izbelişte. Fiară şi îngeraş, asta trebuie să fii, mecanic auto sau constructor şi pictor sau balerin, căpitan de oşti, strateg desăvârşit şi ostaş neînfricat…

Toate într-o poză. Păi, cine e în stare de aşa ceva? Foarte puţini, evident. Nu e de mirare că majoritatea pozelor sunt eşecuri. În ele vedem de cele mai multe ori fie nişte buhai placizi cu ochii împietriţi în depărtarea infinită a obiectivului foto care îndeamnă mai mult la beţivăneală decât la vot, fie nişte tauri care dau tot ce pot pe cartea femeilor, pe cartea farmecului irezistibil şi care, evident, devin ridicoli. Oricât de puţin generoasă a fost natura cu tine în ce priveşte aspectul feţei, tu trebuie să ştii să îl manevrezi în favoarea ta.

Ore întregi ar trebui să stea fiecare candidat în faţa oglinzii ca să îşi studieze expresiile feţei. Să îşi facă o listă cu toate emoţiile, sentimentele şi impresiile pe care trebuie să le creeze mutra lor pe afiş. Să exprime pe fiecare în parte separat şi împreună. După ce îşi descoperă acel complex de micro-mişcări musculare, să îl exerseze până îi iese la perfecţiune şi abia atunci să se aşeze în faţa camerei cu lecţia învăţată. Acea expresie trebuie să îl definească în toată cariera lui de politician. Ea îl va scoate din multe belele pentru că oamenii vor fi mai îngăduitori cu el când greşeşte.

Una e când faci poză de nuntă, de exemplu, în care eşti liber să arăţi ce vrei: fericire, îngrijorare, inconştienţă. Nimeni nu te sileşte să exprimi ceva anume. Că mai târziu ai să interpretezi tu ori perechea ta expresia asta la divorţ în faţa instanţei, e altă poveste, dar de poza aia nu depinde succesul sau eşecul din viaţa ta.

Alta este când faci poza de buletin sau paşaport în care te doare fix în cot. Aia e faţa ta relaxată pe care o vor compara vameşii ori poliţiştii cu cea stresată din realitate la trecerea graniţei sau în trafic când ai greşit.

Şi, în sfârşit, alta e poza de pe diploma de licenţă în care se vede bucuria, dar şi tristeţea terminării facultăţii şi începerea golului care se cheamă „restul vieţii”…

Pentru că este demonstrat, calitatea imaginilor şi expresia candidaţilor de pe afişele electorale pot influenţa votul cu câteva procente, oricât de mici ar fi ele. Aceste procente pot face diferenţa, iar tu ai şansa să le controlezi, dacă ştii cum. Ai toată libertatea să o faci în linişte înainte de campanie. Dacă ratezi, ele vor zbura ca nişte fluturaşi speriaţi în altă parte, în grădina altui candidat mai inspirat. Multe campanii au fost întoarse pe dos de simple fotografii, manipulări ale sentimentelor prin intermediul imaginilor. Fie că a fost inspiraţia candidatului, fie la îndemnul vreunui fotograf priceput, cert e că alegătorii – care votează mereu cu inima, se ştie – au fost îndreptaţi într-o anumită direcţie prin micro-mişcări de faţă ori de cameră foto… Înşelătorie sau nu, dar a funcţionat.

Unii candidaţi te privesc în faţă de parcă ar vrea să te strângă de gât, alţii dintr-o parte ca şi cum ar spune că nu-i interesează ce faci, dar, dacă alegi pe altcineva decât pe ei, o să-ţi pară rău, iar alţii te privesc un pic de sus stând pe un scaun, ca la citirea unor poveşti de seară. Expresia acestora din urmă e cea mai complexă pentru că expune mai multe părţi ale corpului, fiecare cu expresia lui. Una e când vezi doar faţa şi gâtul cuiva, şi altă când îi vezi tot trunchiul. Mesajul e mult mai divers. Aceştia din urmă încearcă parcă să stea de vorbă cu noi, să se aplece înspre noi pentru a ne convinge că au dreptate. Fotograful le spune: „Apleacă-te spre mine şi prefă-te că îmi spui un secret!…” Şi tu o faci. Iar secretul acela vor să îl ştie toţi, de aia te votează. Dar tu nu îl spui nimănui. Niciodată…

Briscan Zara este scriitor şi publicist